Istoric

Istoric al Parohie Ortodoxe Române din Țagu.

Vă relatăm în această pagină istoricul parohiei, așa cum îl descrie foarte frumos Părintele Grigore Marchiș în Monografia dedicată satului Țagu.


AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI CONDIȚIILE NATURALE ALE SATULUI

Satul Țagu este așezat în extremitatea sud-vestică a județului Bistrița-Năsăud, în așa-zisa Câmpie de coline înalte a Transilvaniei, într-o zonă geografică delimitată spre est de interfluviul Șieu-Teaca și valea Dipșei, de culoarul Someșului Mic la nord, de cumpăna de ape Mureș-Someșul Mare, la sud, de piemontul Apusenilor la vest.[1]

Se învecinează la est cu Visuia, la vest cu Cătina, la nord cu Budești-Fânațe iar la sud cu Țăgșoru. Condițiile fizico-geografice determină în mare măsură formarea și dezvoltarea așezărilor umane. Viața oamenilor nu se poate desfășura din punct de vedere biologic, dar nici istoric sau economic, decât în apropierea surselor de apă, a pădurilor și pășunilor, a unui relief neted, cu pante domoale, unde oamenii își pot construi case, anexe gospodărești, căi de comunicație, etc.

Ca unitate fizico-geografică, are peisajul său propriu în care domină dealurile domoale cu aspect în genere de cupole, de forme asimetrice, separate de văi largi, cu versanți evoluați și râuri leneșe. Impresia generală pe care o lasă acest relief este cea a unui peisaj cu linii dulci, peste care privirile alunecă ușor, cu toate acestea regiunea nu este scutită de fenomene de versant, eroziune și alunecări de teren. [2]

Dealurile sunt săpate mai ales în marne, nisipuri sarmatice și argile, mai rar și numai izolat, în gresii și tufuri, fiind orientate în toate direcțiile și depășind numai în rare cazuri 500 m altitudine, media fiind în jur de 400 m.

Martorii de eroziune care se înalță peste media generală a reliefului sunt denumiți de localnici Gurețe, Grui, Țâgle sau Gorgane și au unele pante abrupte pe care s-au produs alunecări și rupturi de teren , în parte stabilizate. În localitatea Țagu sunt douăsprezece gurețe, grupate în zona cimitirului, iar unul dintre ele este dominant. În pădurea dinspre Rotundu există gurețul numit ” al comorii ”, unde unii au săpat cautând comori, după spusele fostului pădurar Valentin Mărginean.

Pe rocile-mamă: argilă, marne, tufuri, nisipuri sarmatice, s-au format în decursul timpurilor geologice diferite tipuri de soluri, predominante fiind cele din categoria cernoziomurilor levigate și cenușii de pădure, care lucrate corespunzător, dau o producție mulțumitoare.

Din punct de vedere hidrografic, partea de sud-est a județului Bistrița-Năsăud, unde se află și hotarul satului Țagu, este delimitată la est de interfluviul Șieu-Teaca-Valea Dipșei, la sud de cumpăna de ape ale bazinelor Someșului și Mureșului (două râuri importante care împreună cu afluenții lor străbat teritoriul Transilvaniei, ies din țară și se varsă în Tisa, pe teritoriul Ungariei) iar în nord de culoareul Someșului Mare[3]. Teritoriul satului Țagu este străbătut de Pârâul de Câmpie ( numit de localnicii bătrâni și Pârâul Morii), un pârâiaș care izvorăște din localitatea Budești, de sub dealurile Urmușel (528 m) și Mesteceni (542 m), de unde se îndreaptă spre sud-vest, străbate parțial celelalte sate componente ale comunei Budești, primind afluenți care îi măresc debitul.

Pe hărțile topografice el apare sub denumirea de Sărmaș, apoi Ludoș. Pâna la vărsarea lui în râul Mureș, în localitatea Luduș, el străbate o lungime de 55,75 km. Lățimea medie a bazinului Pârâului de Câmpie este de 13,95 km, cea maximă in dreptul satului Sărmășel de 17 km, iar cea minimă de 4,5 km, la Țăgșor.[4]  Afluenții pe care îi primește din hotarul satului Țagu sunt : Valea Peștilor, Valea Budunoiului, Bașca, Valea Moldovenilor.

Deoarece străbat structuri geologice de vârstă neogenă, apele subterane din Câmpia Transilvaniei sunt dure, puternic mineralizate, doar parțial potabile. Așa se explică faptul că fântânile cu apă potabilă în satul Țagu sunt mai rare. Există câteva locuri denumite: Ciurgău, Buna, Rotundu, Budunoi, unde apar izvoare pe care localnicii le-au amenajat și de unde iau apă de băut.

Din punct de vedere climatic, teritoriul satului Țagu, se încadrează în arealul continental-moderat, climă care este specifică în această parte a țării. Conform lucrării Județele Patriei – Bistrița Năsăud, temperatura medie anuală în zona de sud-vest a județului este de peste 8,5° Celsius[5], ceea ce denotă că este o regiune cu o temperatură destul de ridicată, cu o maximă în luna iulie (19,1) și o minimă în luna ianuarie (-4,4).

Iarna, temperatura medie este cuprisă intre -2 și -4 grade Celsius, primăvara între 9-10 grade, vara între18-19 0 C, iar toamna, datorită zilelor scurte, bilanțul radiativ caloric se reduce, se accentuează invazia de aer rece, apoi datorită răcirii nocturne, temperatura scade destul de repede.  Izotermele lunii celei mai reci prezintă o medie de aprox. -4 grade Celsius, iar a celei mai calde, de + 19 grade Celsius. Durata medie de apariție a temperaturilor negative oscilează în jurul datei de 10 noiembrie, iar cea de dispariție, în intervalul 10 – 15 martie, rezultând o medie de 110-120 de zile cu temperaturi negative. În contrast cu numărul zilelor friguroase, numărul celor călduroase cu valori de peste 30 de grade Celsius, este de 10- 25, frecvența numărului mediu de zile de vară este de aprox. 60- 80, iar a celor de iarnă în jur de 90-130.[6]

Climatul satului Țagu este în general omogen. Există câteva zone unde se formează curenți de aer, în general foarte reci iarna, de exemplu pe Valea Peștilor, pe Droburi. Mai apare o deosebire climatică în raport cu orientarea pantelor dealurilor, astfel cele orientate spre nord, numite „dos”  au un regim termic mai scăzut cu câteva grade Celsius, primăvara terenul încălzindu-se mai greu, iar vegetația apare cam cu două săptămâni mai târziu decât pe terenurile cu expunere sudică, numite „față”. Zona numită Dosul Țagului este orientată spre sud și este primul loc ce înverzește primăvara.

Precipitațiile atmosferice reprezintă una din caracteristicile de bază ale climei. Ele depașesc ușor media multianuală de 640 – 650 mm/ mp, județul având o cantitate medie anuală de 680 mm / m², luna cu cantitatea cea mai mare de precipitații este iunie, până la 130 mm/ m², iar cea mai secetoasă este februarie, valoarea medie nedepășind 20 mm/ m².[7]

Precipitațiile sub formă de zăpadă cad în perioada rece a anului începând in general cu 6 – 10 decembrie, numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă este de 55.            Regimul vânturilor este determinat de caracterul, frecvența și succesiunea sistemelor barice și a proceselor general atmosferice care influențează regimul norilor.[8] Pe văile paralele cu direcția vânturilor se dezvoltă puseuri cu direcții diferite și variabile. Predomină în general vânturile din sectorul vestic ce aduc un aer mai umed. Viteza vântului depinde în cea mai mare parte de mărimea gradientului baric orizontal, cea medie este de 3,1 m /sec. cu preponderentă vest – nord-vest, vitezele cele mai mari fiind înregistrate în lunile aprilie – iunie.

În raport direct cu structura solului, temperatură, umiditate, activități umane, se dezvoltă o vegetație specifică zonei de coline înalte din Câmpia Transilvaniei. Datorită Munților Apuseni, care țin calea maselor de aer incărcate cu precipitații, cantitatea de apă în sol necesară dezvoltării pădurilor este sub limită în cea mai mare parte, de aceea pădurile sunt foarte puține, în schimb se dezvoltă o vegetație de silvostepă cu cernoziomuri levigate.

Flora spontană este cea specifică stepei și silvostepei. În păduri ca cele de la Birțag, Pădurea lui Ianoș, sunt prezenți arbori și arbuști cu frunza căzătoare cum sunt: salcâm, carpen, stejar, frasin, ulm, jugastru, alun, soc, măceș, porumbar; în partea de hotar numită de localnici Fânațe se găsește cătina albă.

Specifică zonei de stepă și silvostepă este și fauna. Ea este reprezentată prin numeroase specii de păsări: vrăbii, coțofene, ciori, guguștiuci, fazani, potârnichi, ulii. Dintre păsările călătoare poposesc în timpul primăverii rândunele, berze, rațe sălbatice.   Dintre mamifere amintim iepurele, ariciul, șoarecele de câmp, vulpea, căprioara, mai rar mistrețul și dihorii. Întâlnim de asemenea o mare varietate de insecte.[9]

Activitățile umane au modificat mult condițiile de viață ale florei și faunei. Din nevoia de a avea lemn de foc sau pentru construcții, suprafețe de teren pentru cultura plantelor sau pășune, pădurile au fost în mare parte defrișate, locul lor fiind luat de „delnițele” care au  aparținut țăranilor, despărțirea lor prin răzoare fiind vizibilă și azi, dar datorită slabei productivități a solului , după o exploatare de mai mulți ani ele au fost transformate în pășune. Reducerea suprafețelor de păduri a avut efect asupra climei, fapt resimțit prin temperaturi foarte ridicate în anotimpul vara, precipitații scăzute ca valoare. Modificând flora care asigura hrană și protecție animalelor sălbatice, arealul de răspândire a acestora s-a modificat și el, numărul unor specii cum sunt: iepurele, căprioara, fazanul, potârnichea s-a împuținat, fiind amenințate cu dispariția.

Teritoriul satului Țagu nu a fost ferit de fenomene extreme, inundațiile catastrofale din anul 1971 au afectat puternic locuințele ce se aflau pe lângă calea ferată. Casei lui Sâmboan Dumitru i-au fost distruși doi pereți, au fost luate de ape și duse până mai jos de Țăgșor căpițe de fân, anexe gospodărești. Tot în acel an s-a creat o ruptură de pământ la locul numit „între Gurețe”, denivelare având aproximativ doi metri adâncime.

După ce albia Pârâului de Câmpie a fost amenajată și adâncită, satul a fost ferit de alte inundații puternice.

AȘEZARE UMANĂ. STRUCTURA DEMOGRAFICĂ

Urmele viețuirii omenești în vatra actualului sat și în hotarele lui se pierd în negura timpului. Primele descoperiri în hotarul satului Țagu datează din perioada neolitică.

  Arheologii au descoperit trei așezări aici: 

1. Așezarea neolitică de la Țagu – “Dealul Căbgicului”, la Sud-Vest de sat locuire civilă, așezare din Neolitic 

2. Situl arheologic de la Țagu, în vatra satului, la Sud de școală, locuire civilă, așezare din  Epoca migratiilor, Hallstatt, Latène  

3. Situl arheologic de la Țagu – “După dos”, la 3 km Est de sat, locuire civilă, așezare din Hallstatt, Latène 

 Cercetările de suprafață efectuate în locul numit “Rotundu”, au dus la descoperirea, în anul 1962, a unei mici așezări aparținând culturii Coțofeni (1900-1700 î.d. Hr). Acest material arheologic a fost clasificat și inventariat sub inv. nr.9228-9229, aflându-se la Muzeul de istorie din Bistrița, iar rezultatele cercetărilor au fost publicate.[10] „Topoarele perforate în forma lor caracteristică apar în perioada mijlocie a epocii neolitice și se continua până spre sfârșitul epocii bronzului. Obiectele de acest tip au putut servi ca unelte și în caz de nevoie și ca arme de luptă. În general, topoarele sunt prelucrate din roci dure (andezit, diorite, gresie cuarțificată neagră) nelipsind însă nici uneltele prelucrate din roci locale (gresie, marnă calcaroasă).

Majoritatea pieselor prezintă urme de întrebuințare ce rezultă din tocirea tăișului sau muchiei, precum și din ruperea în zona orificiului de înmănușare. Pentru Transilvania se poate vorbi de forme caracteristice culturii Coțofeni. Nu este exclus ca aceste topoare să fi aparținut unor purtători ai culturii Sighișoara – Wirtenberg al căror caracter războinic este cunoscut.”[11]

Pe teritoriul comunei Budești s-au descoperit resturi de ceramică aparținând celei de a doua perioade a epocii fierului, fragmente de chirpici care păstrează bine amprenta nuielelor pe care a fost lipit lutul respectiv. Aceasta indică existența unei locuințe, la construirea căreia lutul constituie materia primă absolut necesară.[12] 

În anul 1965, cu ocazia lucrărilor efectuate pentru instalarea în satul Țagu a  conductei de gaz metan, „au apărut numeroase fragmente ceramice de tip roman dar și dacic, din vase lucrate cu mâna. O altă așezare romană rurală  se află la ieșirea din sat în dreapta soselei ce duce la Tăgșor, de unde s-au adunat fragmente de ceramică roșie și cenușie măruntă de tip roman.”[13]

Prima atestare documentară păstrată, referitoare la moșia Țagu, o avem din data de 31 mai 1327, când regele Carol Robert al Ungariei, poruncește Capitlului din Alba Iulia, să hotărnicească moșiile Feldioara, Cătina si Țagu (Cheeg), din comitatele Cluj și Dăbâca, ale magistrului Toma, fiul lui Dionisie, în vechile hotare între care le-a stăpânit pe vremuri Ehelleus, fiul lui Moise, după împărțeala făcută de fratele său.[14]

Până în anul 1628 nu mai avem știri despre Țagu. În acest an apare menționat numele judelui moșiei Țagu, Gavrilă Danciu (Gabriel Danchÿo) într-un proces ținut la Cluj în cazul unor cai furați din localitatea Lacu (Feketelak).[15]

Potrivit cercetărilor efectuate de profesorul universitar Onufrie Vințeler, și publicate în „Studia” (publicație a Universității din Cluj), secția „Filologica”, 1986,  numele localității provine de la sciți și agatârși, de unde a trecut în limba slavă. Acest apelativ există și în limbile iraniene și caucaziene, în toate, termenul „tag” înseamnă „lac”, „șuvoi de apă”, „baltă”, „mlaștină”, „fântână.”[16] Pornind de la această constatare, e limpede că satul Țagu are o legătură aparte cu apa. Între toponimele existente menționăm: Valea Peștilor, Valea Budunoiului, Pârâul Morii, Ciurgău, Rotundu, etc. Toate fac trimitere la apă.

Înainte de construirea canalului ce trece prin mijlocul satului, în acel loc exista o baltă (mlaștină) cu trestie. Dacă ne gândim că în localitatea Țaga există chiar numeroase lacuri, putem conchide că denumirea satului reprezintă o realitate prezentă în hotarele lui din cele mai vechi timpuri până astăzi.

Conform Dicționarului istoric al localităților din Transilvania, denumirile localității Țagu reflectate in documente de-a lungul timpului, au fost:

  • Poss. Cheeg                         la 1327
  • Terra Ceeg, Maior Ceeg      la 1329
  • Poss. Cheegh                       la 1349
  • Chegh, Cheg                        la 1356
  • Nogcegh                              la 1359
  • Villa Olahczeg                     la 1402
  • Ceek                                    la 1493-1494
  • Naghcherg                           la 1505
  • Alsoczeeg                            la 1506
  • Czeeg                                   la 1519
  • Naghczeeg                           la 1522
  • Nagh-Czeg                          la 1523
  • Nagy Czek                           la 1733
  • Czagu                                  la 1750
  • Czagu Mare                         la 1850
  • Nagy Czeg, Țagu                de la 1854[17]

Caracteristic Câmpiei Transilvaniei sunt satele răsfirate cuprinzând mai multe grupuri de gospodării, despărțite de pâraie pe care curg ape mai mult temporar, în  anotimpurile ploioase, la topirea zăpezilor, la ploi abundente și de scurtă durată, dar și de prelungiri ale dealurilor dimprejur. Spre șoseaua principală care trece prin mijlocul satului Țagu, converg ulițele care poartă numele de: Valea Peștilor, Valea Budunoiului, Hodaie, Sat, Știubei, ulițe unde oamenii și-au amenajat gospodăriile despărțite între ele prin grădini mai mici sau mai mari, în funcție de evoluția proprietăților, a formelor de relief, a altor factori naturali sau demografici.

În Transilvania s-au păstrat formele de organizare politică specifice românilor, chiar și după ce aceasta a fost cucerită de către regatul ungar. Astfel întâlnim în mai multe localități cneji, juzi, voievozi, aceștia formând mica nobilime românească. Informații despreei ni s-au păstrat în Arhivele Statului, în colecțiile de documente publicate până acum. Aceștia erau recunoscuți de către puterea centrală ungară.

Cea mai cunoscută și spectaculoasă ascensiune printre familiile cneziale românești este cea a huniazilor. Din anul 1409, când Voicu și fiul său Ioan obțin domeniul Hunedoara, până la regele Matei Corvin al Ungariei, urcă treaptă cu treaptă până în vârful piramidei sociale a regatului Ungar.[18]

Țărănimea din Transilvania se structura în două pături sociale: țarănimea liberă și cea aservită. Legiuirile din veacurile al XIV-lea și al XV-lea urmăreau uniformizarea țărănimii din punct de vedere juridic, având intenția de a o supune acelorași obligații. [19] Urmarea acestor împovărări a fost izbucnirea unor revolte, culminând cu Răscoala de la Bobâlna (1437), care s-a întins până în zona de Câmpie. Între reprezentanții țăranilor întâlnim și nume din localități învecinate  cu Țagu : Grigore din Țaga, Blasiu Greb din Buza și Hentz din Jimbor.[20]

În secolul al XIV-lea, media gospodăriilor unui sat era de 50, iar a membrilor de familie de 4, așadar rezultă un număr de aproximativ 200 de locuitori, spun specialiștii în demografie istorică; numărul lor oscila și în funcție de numeroasele epidemii de ciumă și holeră, consemnate în documente între sec. al XIV-lea și al XVIII-lea.[21]

Până în anul 1987, pe un platou ce oferă o vedere panoramică asupra întregului sat, se afla castelul sau curtea lui Banffy. După datele aflate în arhiva școlii din Țagu, această impunătoare clădire  a fost construită în anul 1510. Castelul a rămas viu în memoria sătenilor deoarece în el s-au desfășurat, după anul 1918, cursurile școlare, dar mai ales datorită amintirilor legate de vremurile în care localnicii slujeau la „curtea” grofului Banffy.

La începutul secolului al XVII-lea, societatea se structura în două categorii sociale:

  • Mica nobilime – ce cuprindea boieri, diferite categorii de libertini, preoți, dascăli
  • Iobăgimea – ce era formată din iobagii care aveau pământ și jelerii care nu aveau pământ și lucrau pentru nobilime.

Pricipalele datorii ale iobagilor erau:

  • Censul – darea în bani;
  • Daturile – care reprezentau darurile în natură (animale, vegetale), care, în funcție de lăcomia stăpânilor, puteau fi de o foarte mare varietate, având un caracter permanent sau ocazional; 
  • Dijmele – reprezentau inițial datoria credincioșilor catolici către biserica lor, extinzându-se apoi și asupra românilor, care erau nevoiți să le plătească fiscului.
  • Slujbele – erau prestațiile în muncă pe moșia stăpânului, datoria crescând treptat de la o zi de muncă pe săptămână până la toate zilele săptămânii.
  • Vămile – un drept al stăpânului asupra căilor de acces; și altele.

 Iobăgia din Transilvania a luat cea mai gravă formă cunoscută. Chiar și preoții români erau înscriși în urbarii alături de iobagi, obligați la daturi și la slujba iobăgească.[22] Viața iobagului nu era deloc ușoară. Întrucât în Țagu exista moșia grofului Banffy, deducem că și locuitorii satului erau înglodați în datorii către stăpânul feudal. Și această formă de sclavie, poate cu o intensitate mai scăzută, o regăsim până aproape de zilele noastre, când bătrânii își amintesc de timpul când slugăreau „la curte”.

Odată cu apariția, încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, a conscripțiilor, se efectuează recensăminte din ce în ce mai amănunțite. „Numărul locuitorilor din satele aparținând comunei Budești apare înregistrat complet pentru prima dată în conscripția făcută din ordinul habsburgilor între anii 1720-1721, conscripție prin care se urmărea evaluarea cât mai exactă a potențialului uman și economic al noii provincii acaparate în urma succeselor obținute de imperiali în luptele cu turci. Există date culese și publicate pentru anii : 1784-1786; 1830; 1850; 1857; 1870; 1880; 1890; 1900; 1910; 1920; 1930; 1941;1948; 1956; 1966; 1970; 1977; 1992, referitoare la toate satele care compun azi comuna Budești : Budești, Țagu, Țăgșor, Budești Fînațe.”[23]

Astfel, datele demografice prezentate mai jos sunt preluate după Pompei Boca (publicate în ”File de istorie”, vol. IV, 1976 și vol.II din 1974), ”Studia Censualia Transilvanica”, (Cluj-Napoca, 1996), Arhiva Primăriei Budești, iar pentru perioada 1784-1786, datele obținute de dl. Rusu Augustin din Arhiva Națională Maghiară, Fond F51, Pachetul 30, Urbariul referitor la satul Budatelke (Budești), alcătuit la sfârșitul anului 1785.

BISERICA ŞI SLUJITORII EI

Când vorbești de satul românesc, inevitabil ajungi la ceea ce definește o comunitate rurală: biserica. Aceasta a fost în toate timpurile stâlpul care nu s-a clintit, locul în care românii s-au întâlnit cu Dumnezeu și unii cu alții, trăind ca un singur trup.   Prin glasul preotului, învățăturile, perceptele și poruncile ajungeau până la cel mai umil locuitor care putea să participe la aceste slujbe fără a se simți jenat, chiar dacă condiția lui socială era mai modestă: în fața lui Dumnezeu toți erau egali. Sentimentul creștin oferă oamenilor satului, marcați de nevoile și duritatea vieții de zi cu zi, de grija zilei de mâine, o anumită sensibilitate, îi dă posibilitatea să se detașeze, poate pentru puțin timp, de problemele sale zilnice, să se gândească ce ar putea să urmeze după această viață pe care toți o percepeau ca fiind trecătoare.[24]

III.1. BISERICA

La începutul secolului XX, unii bătrâni mai știau despre existența unui pustnic cu numele Simion, care își avea chilia într-o scorbură de stejar. Credincioșii îl căutau pentru a primi învățătură și mângâiere sufletească. De la numele lui se trage denumirea de Simioanca a acelei părți din hotarul satului. Acolo există și o fântână cu apă potabilă pe care sătenii o foloseau intens. [25]

În sat mai circulau informații despre existența unui cimitir pe locul numit Acăstăi, de unde, atunci când ara, bătrânul Sever Moldovan scotea oase omenești. Se presupune că acolo a fost în vechime o altă biserică. Același bătrân avea în curtea casei o lespede de  piatră cu o cruce pe ea, pe care o găsise în același loc mai sus amintit. Chiar părintele Ioan Ciociu scrie într-un scurt istoric al bisericii din
Țagu că bătrânii știau de existența acestei biserici din lemn pe locul numit de el: „macuri”, de unde s-ar fi mutat „ pe un platou impunător din sus de biserica de azi.”[26]

Lucrurile se leagă și bănuim că ordinea în care au fost ridicate bisericile parohiale este următoarea:

  •   înainte de 1700 exista biserica pe locul numit ”macuri”, biserică                                         pomenită și în Șematismul pe anul 1900;
  •   de aici, preotul care slujea în anul 1783, o mută într-un loc ce se găsește mai sus de biserica actuală, la o distanță de aproximativ 60-70 m;
  •   preotul Lazăr Trifan construiește în anul 1858 o nouă casă parohială;
  •   biserica din 1783 ( având peste 140 de ani )  este dărâmată în anul 1928; 
  •   între anii 1929-1931 este construită tot o biserică de lemn, care va fi reparată în repetate rânduri  ,
  •   în jurul anilor 1970-80 va fi înlocuită cu actuala biserică, construiă din beton și căramidă.  

Șirul acestor evenimente este probat de însemnările – mărturii aflate în arhiva parohială, în Șematismul pe anul 1900 și în memoria locuitorilor localității, pe scurt redate mai jos.

Prima biserică din Țagu atestată documentar (potrivit arhivei parohiale) a fost ridicată înainte de anul 1700:” Pe la an 1733 parochia acésta esista deja, se ținea de archidiaconatul Juculuĭ și numĕra 185 suflete. Avea biserică și casă parochială. […] Preoțĭ eraŭ doĭ: popa Negrea și popa Niculae. Până la 1827 nu se scie cine a maĭ functionat. De la 1827 însă până la an. 1833 a funcționat Nicolae Popa; de la 1833 – 1856 Ioan Filipan; de la 1856 – 1897 Trifan Lazăr; ear de la 1897 funcționéză actualul Ioan Chicĭudean.  – Venitul congrual 418 coróne 12 filerĭ. ” 

Tot aici se spune despre localitatea Țagu-Mare:

”ȚAGUL-MARE (Nagy-Czeg), gară, staț(ie), tel, of.postal: Nagy-Czeg-Budatelke. Dep.(ătarea) de la Sc.(aunul) protop.(opesc) 6.6 km. Par.(ohie) vechie. Bis.(erică) de lemn  din  an. 1783  în  onorea  ss. Archangeli. Casa par.(ohială)  de  lemn  din an. 1858.” [27]

Această biserică de lemn din anul 1783 a fost dărâmată în anul 1928, pentru a fi construită una mai mare. Din materialul rezultat a fost construită între anii 1929 – 1931 o altă biserică având o suprafață de 101 mp, fundație de beton, pereți din lemn, planșee și șarpante din lemn, învelitoare din tablă galvanizată, pardoseală din scânduri.[28]

Din biserica cea veche se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, câteva cruci, candelabrul, o cădelniță și suportul pentru aceasta, sfeșnice mici de metal, sfeșnice mari de lemn, o candelă și altele.(vezi ANEXA I)

În 7 ianuarie 1917, „pe la ceasul al doilea d.a. clopotul cel mic de la biserică a fost preluat de către armată”, presupunem pentru a fi topit și folosit la confecționarea de muniție (Protocolul agendelor parohiale pe anul 1917, poziția 5). În 10 septembrie a aceluiași an Comanda Militară trimite protocolul (procesul verbal) încheiat cu ocazia ridicării clopotului (idem, poziția 54).

Numele coratorilor care făceau parte din consiliul parohial în anul 1920 sunt :

  • Vasile Rașca – prim corator;
  • Moldovan Petru;
  • Sărmășan Ioan,
  • Tăgșorean Vasile,
  • Șopterean Nistor,
  • Ion Trif,
  • Alexiu Viciu – cantor învățător.

În primăvara anului 1925, la data de 19 martie, pe când încă mai era preot Alexandru Rusu, se hotărăște în Biserică să se atrângă anumite sume de bani pentru construcția unei noi biserici. Primește chiar de la Ministerul Cultelor suma de 10.000 de lei, conform protocolului de rațiuni parohiale din 1925.

Dar la sfârșitul anului părintele Rusu va primi numirea de paroh pentru localitatea „Jucul nobil”, așa cum scrie în adresa nr. 321 din 1925 de la protopopiatul Cătina. În această adresă i se cere preotului Alexandru să comunice data în care va prelua noua lui parohie și este rugat să pregătească „inventarul averei bisericești din Țag, în trei exemplare, după starea reală”. Tot într-o adresă către preotul Rusu se spune că pe 20 ianuarie 1926 se va prezenta și dr. Liviu Stupinean, protopopul de la Cătina, pentru a prelua averea parohiei „ în seamă și pentru a fi administratorul interimar, în credința că în curând își va căpăta titularul.”[29]

După un scurt interimat asigurat de preotul Iuliu Gherman din parohia Țăgșor, în perioada 3 februarie – 12 aprilie 1926 , parohia Țagu „ și-a căpătat titularul” în persoana preotului Ioan Pop. Acesta preia treburile administrative și în data de 28 mai a anului 1928, după ce face mai multe drumuri la Blaj, Cluj şi Bistriţa, obţine aprobarea pentru construirea unei noi biserici. Planul noii biserici se aprobă prin adresa nr. 145 / 1928 a Oficiului Protopopesc Cătina. Aceasta se va construi pe altă locaţie decât biserica veche din deal.

Locul ales pentru zidirea bisericii este mai jos cu aproximativ 100 m şi la 30 m după intrarea dinspre vest în curtea bisericii, astfel accesul fiind mult mai uşor. Uliţa care ducea până la biserica din deal era mereu plină de apă şi noroi, pentru că este o zonă de dos cu mai multe izvoare, acesta fiind unul dintre motivele ce au determinat amplasarea în alt loc a viitoarei biserici.

Încă din 1913 se obţinuse acordul din partea Oficiului Protopopesc al Cătinei spre a iniţia un fond pentru edificarea unei noi biserici. În vara anului 1928 biserica veche este demolată, recuperându-se lemnul ce putea fi folosit la construirea noii biserici, iar resturile au fost licitate de către Pop Victor pentru suma de 500 lei. Planul bisericii a fost realizat de către inginerul R. Ripper din Cluj (căruia i s-a plătit în data de 17 iunie 1926 o taxă de 200 cor), iar lucrările s-au efectuat sub îndrumarea meşterilor Zinty şi Schuler. Pictura a fost realizată de către pictorul Antoniu Zeiler din Blaj.

Efortul pe care l-a făcut preotul Pop Ioan, zis Onița, a fost enorm, dacă ne gândim la perioada pe care a traversat-o Transilvania după primul război mondial, Unirea din 1918, criza economică din anii 30 ai secolului trecut. În perioada construirii bisericii pr. Ioan Popp a fost sprijinit de Consiliul Parohial care îl avea în frunte pe Şopterean Ioan (Redeuşul), „corator primar”.

Clopotniţa noii biserici a fost construită în partea de nord-vest a bisericii, din grinzi masive de stejar, în anul 1936-1937, de către Aurel Hălăștăuan din Țagu.

 Toate cheltuielile făcute până la sfinţirea bisericii în data de 20 septembrie 1931 de către epicopul Iuliu Hossu au fost acoperite prin donaţiile făcute de credincioşi şi prin participarea efectivă cu mână de lucru. În hrisovul scris atunci se arată că parohia Țagu făcea parte de districul protopopesc al Sărmașului, în Arhidieceza română unită de Alba-Iulia și Făgăraș și de județul Clujului. Hramul Bisericii era „Sfinții Arhangheli” iar în mijlocul altarului s-au pus trei bucățele din moaștele „ sfinților și bineînvingătorilor martiri Purpuratus, Fructuosus și Victorina, ca cu rugăciunile lor să ne învrednicim bună luptă a ne lupta, călătoria sfințeniei a o săvârși și credința mărturisirei adevărate neclătită a o păzi”.

Redau mai jos copia după hrisovul bisericii, ce a fost găsit în piciorul sfintei mese în anul 2010 cu ocazia efectuării unor lucrări de reparație și înlocuire a iconostasului vechi (vezi ANEXA I).

Coratori în anul 1938 erau :

  • Iacob Trifu,
  • Alexandru Sărmășan,
  • Ioan Jecan,
  • Rașca Ioan,
  • Bucur Dănilă,
  • Șopterean Ioan, primepitrop
  • Alexiu Viciu, cantor.

Din arhiva parohiei am aflat numărul credincioşilor Parohiei Ţagu la sfârşitul anului 1942: 455 bărbaţi şi 426 femei.

Din anul 1949, de la data de 30 septembrie, Parohia Țăgșor devine filie a Parohiei Țagu. Preotul Rusu Alexandru, care păstorise Țăgșorul timp de 21 de ani, având în total peste 30 de ani de preoție, predă inventarul parohiei preotului Rașca Emil, de față fiind coratorii Vârtic Vasile și Ursuț Octavian din Țăgșor. Țăgșorul va rămâne filie a Țagului până în anul 1996, când este numit ca preot Birou Simion din Urmeniș.

În 20 iunie 1943 are loc şedinţa Consiliului Parohial în prezenţa Protopopului din Sărmaş. Credincioşii din Parohia Ţagu nu sunt de acord ca preotul să slujească şi în filia Budeşti, deoarece parohia ar rămâne fără Sfânta Liturghie în unele duminici. De asemenea, preotul din  Ţagu ( Rașca Emil ) să nu slujească cu cel din Visuia pentru a nu se crea situaţii neplăcute. Tot atunci se hotărăşte începerea lucrărilor la noua casă parohială, care va fi gata în 1957.

Construcția casei parohiale a fost rodul ostenelilor noului preot, Emil Rașca, fiu al satului. După trecerea la cele veşnice a părintelui Emil Raşca, la data de 8 ianuarie 1958, în urma unei îndelungate suferinţe, parohia a rămas vacantă timp de aproape un an, până în noiembrie 1958 când a fost hirotonit pentru Parohia Ţagu fostul învăţător Ioan Ciociu.

La 23 martie 1958, în prezenţa administratorului parohial, Aldea Ioan, paroh-protopop în Cătina, s-au ales membrii Consiliului Parohial şi ai Comitetului Parohial.

            Pentru Consiliul Parohial au fost aleşi:

                1. Gliga Teodor                                        7. Ricean Nicolae

                2. Ormenişan Ioan                                    8. Şopterean Silivan – cantor

                3. Baciu Nicolae                                       9. Cerghedean Pantilimon – făt

                4. Socaci Iacob                                         10. Lăzărean Augustin

                5. Drăgan Gavril                                       11. Budălăcan Ionică

                6. Hălăştăuan Aurel                                  12. Hălăştăuan Ioan

            Pentru Comitetul Parohial:

                1. Etveş Victor                                           11. Fechete Viorel

                2. Etveş Valeria                                          12. Fechete Mănăilă

                3. Şopterean Liviu                                      13. Drăgan Anuţa

                4. Şopterean Maria                                     14. Trif Ileana

                5. Sărmăşan Iosif                                        15. Ricean Ionel

                6. Sărmăşan Eleonora                                 16. Moldovan Letiţia

                7. Budălăcan Ileana                                    17. Moldovan Aurel

                8. Gheican Măriuca                                     18. Gliga Ana

                9. Ricean Mănăilă                                       19. Roşca Vasile

               10. Ricean Ana                                            20. Roşca Margareta

Biserica de lemn construită în anii ’30 a suferit deteriorări a boltei și pereților din cauza ploilor, care pătrundeau prin eternitul ce o acoperea. Din 1959 biserica a mai avut reparații și acoperișul a fost schimbat cu tablă galvanizată. Fundația s-a deteriorat în asemenea măsură încât nu se mai puteau face reparații eficiente, care să dureze. În aceasta perioadă s-au încheiat o serie de procese verbale în care se consemnează discuțiile repetate ale consiliului parohial despre starea precară a bisericii.

În procesul verbal nr. 9 din 3 octombrie 1967, se constată că „fundația bisericii a slăbit din pricina ploilor și a cimentului slab. Se propune ca să nu se mai facă reparații ușoare, că nu durează, ci pentru a întări pe o durată mai lungă fundația se propune de către consiliul parohial lucrarea unei fundații noi la biserică.”

În anul 1968 se propune ca fiecare familie să contribuie cu bani la repararea bisericii, astfel, coratorii Gliga Toader, Fechete Ioan, Hălăștăuan Aurel, Lărgan Pompei, Rașca , în numele credincioșilor pe care îi reprezintă, îl împuternicesc pe preot să angajeze un inginer pentru întocmirea formelor și trimiterea lor spre aprobare (PV 3 / 7 iulie 1968).

Oameni de vază din localitate susțineau că nu mai are rost să se facă reparații mici la fundația bisericii, pentru că toate reparațiile făcute până în acel moment au fost ineficiente. Ei au venit cu propunerea zidirii unei biserici noi. În acest scop se inițiază un fond pentru construcția bisericii.

În timpul regimului comunist nu se dădeau aprobări pentru construcții de biserici noi, așa că parohul și consiliul parohial au recurs la subterfugii: oficial, se va cere aprobarea pentru reparația capitală a clădirii. Preotul Ioan Ciociu a trimis oficialităților locale și județene, precum și Episcopiei Clujului memorii pentru a obține aprobările necesare unei reparații capitale. S-au întocmit șase dosare cu cererile către Episcopie, Hotărârea Consiliului parohial din 7 decembrie 1969 ( vezi ANEXA II), Hotărârea Adunării parohiale din 14 decembrie 1969 (vezi ANEXA III), Memoriul tehnic justificativ, devizul estimativ de lucrări, planurile construcției, și altele.

Aprobările fiind obținute, se angajează meșteri din comuna Sic, județul Cluj, sub conducerea maistrului Martin Sooș, căruia i se prezintă planul de lucrări la repararea bisericii. Subzidirea urma să se facă pe porțiuni mici, pentru a se evita prăbușirea întregii clădiri. Meșterul a spus că „nu-și ia angajamentul să execute o asemenea lucrare și pentru a nu mai repeta o lucrare de proastă calitate ca cea existentă, se ia hotărârea să se toarne pe lângă fundația veche în sus. Fundația se va turna din beton mortar cu balastru și ciment iar de la suprafața va fi clădit piatră luată din cariera de piatră Poiana-Ilvei și fațada exterioară se va ciopli […] s-a încheiat târgul cu cei 25.000 de lei din care i se va reține impozitul de 25 % ce se va depune la CEC.” (PV 8 / 6 august 1970)

Piatra a fost transportată cu vagoanele pe calea ferată și descărcată de o echipă ce a fost plătită din fondul pentru construcția bisericii. În procesul verbal nr. 4 din 2 mai 1971 se propune ca pereții noii clădiri să fie ridicați din cărămidă iar credincioșii din sat să participe cu mâna de lucru.

Cantitățile de materiale folosite la construcția fundației au fost : 260 tone piatră brută, 1506 kg fier, 11.800 kg ciment, 80 tone balast.( PV 5 / 4 iulie 1971 ), 13 kg sârmă ghimpată, 6 kg cuie pentru cofrag ( PV 6 / 15 august 1971). Pentru pereți s-au folosit  80.000 bucăți de cărămidă (PV 4 / 18 mai 1972), care s-a ars pe plan local, în două cuptoare, în vara anului 1973.

Planul construcției celei noi l-am redat aici:  

Biserica are formă de cruce, cu altar (6 m lăţime si 4,5 m lungime) , naos şi pronaos (lungime totală de 24 metri şi lăţimea de 8 m, iar în dreptul absidelor de 14 m) și o mică tindă pe care s-au construit trei turnuri: unul mai înalt, central, și alte două laterale mai mici.

Recepționarea lucrărilor de zidărie și tinichigerie a acoperișului de tablă a fost făcută  în 5 septembrie 1976 în procesul verbal nr. 8, tencuielile interioare și exterioare executându-se pâna în anul 1979. Între timp, pereții de lemn ai fostei biserici au fost dărâmați, la fel și clopotnița ce se afla lângă biserică. Lemnul a fost valorificat la licitație și banii s-au folosit la construcție.  

Pictura s-a realizat în tehnica tempera grasă, de către pictorul Constantin Blendea din București. Întreaga suprafaţă de pictat a fost de 400 mp.

  • În Sfântul altar, pe boltă este pictată în centru Maica Domnului şezând pe tron cu Pruncul Iisus în braţe. În stânga tronului este pictat Sf.Arhanghel Mihail iar în dreapta Sf. Arhanghel Gavriil. Pe arcul triumfal este pictată scena „Înălțarea la cer”. Pe pereții laterali sunt pictați după cum urmează, de la stânga la dreapta : Sfântul Arhidiacon Ștefan, Jertfa lui Avraam (deasupra proscomidiarului), Sfinții Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, Sfântul Nicolae, Atanasie, Spiridon, deasupra ușii Jertfa lui Melchisedec, apoi Sfântul Ierarh Spiridon și Sfântul Arhidiacon Laurențiu. La proscomidiar este pictat Iisus în Potir.
  • Naosul și pronaosul sunt împărțite în patru sectoare despărțite prin ornamente florale.
  • în centrul sectorului I este „Tronul Etimasiei”, în stânga sunt scenele Bunei Vestiri și a Întâlnirii cu Elisabeta iar în dreapta sunt pictate Cina din Emaos și Iisus se arată Mariei Magdalena.
  • în centrul bolții sectorului II este pictat Iisus Pantocrator, înconjurat de cei patru Evangheliști : Ioan cu vulturul, Matei cu îngerul, Luca cu taurul și Marcu cu leul. În absida stângă este scena Nașterii Domnului Iisus Hristos , continuată cu două scene: Mironosițele la mormânt și Duminica Tomii. În absida dreaptă este pictată pe boltă Invierea (pogorârea la iad) și se continuă cu scenele : Închinarea Magilor și Fuga în Egipt.
  • sectorul al III-lea are pictat în centru Sfânta Treime de la Stejarul lui Mamvri, înconjurată de îngeri în zbor. Pe peretele din stânga este Răstignirea Domnului și Punerea în Mormânt iar pe cel din dreapta Botezul Domnului și Schimbarea la Față.
  • în sectorul al IV-lea este pictată în centrul bolții Maica Domnului Oranta iar în pandative sunt sfinții melozi: Ioan Damaschischin, Cosma melodul, Iosif și Teofan. În dreapta sunt scenele: „Vindecarea orbului” și „Învierea lui Lazăr” iar în stânga „Nunta de la Cana” și „Vindecarea slăbănogului”.
  • Tavanul din tinda bisericii este pictat cu Iisus Hristos Emanoil.
  • Pereții laterali ai bisericii,privind din fața altarului, sunt pictați astfel:
  • Pe partea dreaptă: Dreapta Ana cu Maica Domnului prunc în brațe; Sfântul Mare Mucenic Dimitrie; Sfântul Mucenic Teodor Tiron; Sfântul Mucenic Iacob Persul; Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian; Sfinţii Împărati Constantin şi Elena, Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici; Sfântul Cuvios Antonie cel Mare; Sfânta Cuvioasă Paraschiva; Sfânta Ecaterina; Sfintele Cuviose Pelaghia şi Marina; portretul Î.P.S. Arhiepiscop Teofil Herineanu; Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.   
  • Pe partea stângă: Dreptul Ioachim; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mucenic Teodor Stratilat; Sfântul Mucenic Mercurie; Sfântul Mucenic Modest; Sfântul Mucenic Trifon; Sfântul Sofronie de la Cioara; Sfântul Mucenic Oprea Miclăuş; Sfântul Visarion Sarai; Sfinţii Doctori fără de arginţi Pantelimon şi Ermolae; Cuviosul Sava cel Sfinţit; Sfânta Muceniţă Filofteia; Sfânta Muceniţă Împărăteasă Irina; Sfintele Cuvioase Tatiana şi Meletina; Sfântul Calinic de la Cernica.
  • Pe soclu este pictată o draperie şi glafurile ferestrelor şi stâlpii sunt ornamentaţi.[30]

Pentru aceste lucrări parohia a făcut licitaţie publică,  a asigurat pictorilor cazare, masă, materialele necesare pentru pictură și pentru schelă. Pictura a fost finalizată în  vara anului 1980, iar biserica era pregătită pentru târnosire.

La data de 28 septembrie 1980, Înalt Prea Sfințitul Teofil Herineanu înconjurat de un sobor de preoți și diaconi a sfințit noua biserică cu hramul „ Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul ”, iar Sfânta Liturghie s-a săvârșit în prezenta unui mare număr de credincioși din Țagu și din satele învecinate.

Încă din vechime, fiecare biserică a fost înzestrată cu bunuri mobile și imobile, terenuri, clădiri și obiecte de cult, cu ajutorul cărora preoții își îndeplineau slujba, asigurau bunul mers al parohiei și nu în ultimul rând asigurau traiul familiei lor. Deoarece la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, o parte din ofițerii germani care se retrăgeau au fost „găzduiți” la casa parohială, având acces la arhiva parohiei, au fost distruse de către aceștia o mare parte din acte. Drept urmare nu avem informații mai vechi decât cele de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-au întocmit cărțile funciare.

În ceea ce privește proprietățile parohiei Țagu, cea mai veche referire se află în CF nr.84 în care apar înscrise drepturile de proprietate asupra terenurilor din Rotundu; în  Șematismul anului 1900 citim că: „Proprietatea bisericiĭ consta din loc arător de 5 jugĕre și cositor de 10 care de fên.” Apoi avem extrasele CF din anul 1910 și inventarul din anul 1948, în care apar în  proprietatea parohiei 35 ha și 1017 mp de teren arabil, cositor și pădure, situate în Rotundu, Sub Coastă, Căbgic, la Biserică, Gurețe, Lab.

În inventarul parohiei din anul 1968, figurează următoarele:[31]

Clădiri și construcții :

  1. Biserica; la nr. 121; an construcție 1929; pereți din bârne; acoperiș de tablă galvanizată; iluminată cu lumânări; încălzită cu gaz metan; suprafața 152 mp.
  2. Clopotnița; la nr. 121; an construcție 1948; pereți din scânduri; acoperiș de țiglă; suprafața de 16 mp.
  3. Casa parohială; la nr. 35; an construcție 1957; pereți din lemn; acoperiș din țiglă; număr încăperi 3; iluminată electric; încălzită cu gaz metan; suprafața 60 mp.
  4. Grajd la casa parohială; an construcție 1958; pereți din lemn; acoperiș din țiglă; număr de încăperi 1; suprafața 32 mp.
  5. Bucătăria de vară; an construcție 1958; pereți din cărămidă; acoperiș din țiglă; număr încăperi 2; iluminată electric; încălzită cu gaz metan; suprafața 25 mp.

Terenuri în proprietate:

  1. Curtea Bisericii; destinația principală dată terenului : cimitir; suprafața 8400  mp.
  2. Cimitirul Lab;  destinația principală dată terenului : cimitir; suprafața 1 ha.
  3. Cimitirul Căbgic; destinația principală dată terenului : cimitir; suprafața 6800 mp.
  4. Cimitirul Gurețe; destinația principală dată terenului : cimitir; suprafața 1 ha 300 mp
  5. Între Gureți; destinația principală dată terenului : cimitir; suprafața 1 ha.
  6. Grădina casei parohiale; destinația principală dată terenului : grădină; suprafața 4800 mp.

Obiecte care au valoare istorică sau documentară:

  1. Penticostarul; an 1808; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  2. Antologhion; an 1737; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  3. Octoih; an 1770; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  4. Molitfelnic; an 1886; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  5. Strajnicul; an 1773; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  6. Triodion; an 1771; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră
  7. Evanghelie; an 1728; carte de cult scrisă cu litere chirilice; stare mediocră;
  8. Fascicol din protocolul Bisericii; an 1851; protocol de inreg. născuți, morți, cununii ; stare mediocră;
  9. Răstignirea pe pânză în ulei; an necunoscut; pictură pe pânză, în ulei; stare bună.

Obiecte care au valoare artistică istorică:

  1. Clopot mijlociu; an 1853; materialul din care este confecționat: aramă; greutate: 40 kg; starea : bună; numele autorului: scris în l. maghiară; locul unde se află: în clopotniță.
  2. Toacă de oțel; an 1874; materialul din care este confecționat: oțel; greutate: 3 kg; starea : mediocră; numele autorului: numele preot Lazăr; locul unde se află: la biserică.

După 1990, parohiei i-au fost retrocedate 8 ha de teren în baza legilor nr. 18 / 1991 și 1 / 2000. Pe acest teren există și titlu de proprietate emis în anul 2005. 

Primii epitropi ai Parohiei Ţagu din 1890 până în prezent:

  • Lăzărean Andrei,
  • Şopterean Ioan (Redeuşul),
  • Raşca Ioan,
  • Todoran Ioan,
  • Gliga Teodor,
  • Gliga Ioan.

Cântăreții de la strană :

  • Alexiu Viciu,
  • Ormenișan Ioan,
  • Sâmbotelecan Andon,
  • Șopterean Silivan,
  • Șopterean Liviu,
  • Ricean Ioan.

Paraclisieri (sfeți) :  

  • Rașca Ioan (Onuțu),
  • Cerghedean Pantelimon (până în 1970),
  • Șopterean Ioan (din 1970 până în prezent).

III.2. PREOȚII

Cercetând arhiva parohială, am aflat numele preoților care au slujit în parohia Țagu . Astfel la anul 1733 sunt amintiți doi preoți: Popa Negrea și Popa Niculaie. De la acestă dată și până în anul 1826, numele preoților nu erau cunoscute.

După ce românii ortodocși din Transilvania primesc un episcop în persoana lui Dionisie Novacovici, avem din nou știri despre preoții din Țagu-Mare. Criteriile după care se alegea o persoană spre a deveni preot erau următoarele: viață morală aleasă, petrecerea unei perioade ca ucenic (cantor sau dascăl) la biserică, recomandarea nobilului feudal, proprietarul comunei.

În conscripția realizată de Dionisie Novacovici în octombrie 1763 – noiembrie 1765 apare menționat numele preotului Popa Ioan din Țagu, care, în data de 8 iunie 1765 a primit binecuvântarea să slujească „ la centru”, dacă nu va întâmpina greutăți din partea protopopului locului.[32] Dintr-o altă conscripție, datată  9 octombrie 1767, a aceluiași episcop, aflăm că parohia Țagu-Mare făcea parte din Protopopiatul Tothaza (azi Crişeni), comitatul Clujului, iar preot era Ioan Rusu, născut în Budeşti.[33]

De pe la începutul secolului al XIX-lea, am reușit să adun într-o listă cronologică numele slujitorilor lui Dumnezeu care s-au jertfit pe altarele Bisericii din Țagu. Astfel:

Începând din anul 1820 :

  • Popa Nicolae                     – între 1826 – 1833
  • Filipan Ioan                      – între 1833 – 1856
  • Trifan Lazăr                      – între 1856 – 1897
  • s-a născut pe la anul 1829;
  • este ginerele preotului Filipan Ioan, fiind căsătorit cu fiica acestuia, Maria;
  • căsătoria este oficiată  la 19 ianuarie 1856  de către preotul Mureșan Ioan din Chiciud, actualul Miceștii de Câmpie[34]  ;
  • presupunem că a construit o nouă casă parohială, care apare în Șematismul anului 1900 ca fiind edificată în 1858;
  • tot în perioada slujirii lui ca preot în localitatea Țagu s-a construit localul școlii confesionale, aproape de biserica din deal: „școla de lemn din an. 1890. (La 1900 erau 🙂 Școlari 40; ficiori: 21; fete: 19; de repetiție: 16; ficiori: 9; fete: 7.”[35]
  • a trecut la cele veșnice în anul 1897, fiind îngropat lângă biserica din deal de către un sobor de opt preoți.
  • Chiciudean Ioan                – între 1897 – 1911
  • născut la 24 februarie 1847,
  • căsătorit în 1875 cu Rafila Lazăr, fiica preotului Trifan Lazăr din Ţagu. Deşi acesta a slujit până în 1897, alături i-a stat şi ginerele care fusese hirotonit din 1875.
  • a fost numit administrator al Parohiei Ţagu abia după moartea preotului Trifan Lazăr şi a slujit până în 1911 când s-a îmbolnăvit, trecând la cele veşnice în 18 februarie 1914, fiind îngropat lângă altarul bisericii din deal. Mormântul său se poate vedea şi astăzi. Are la căpătâi o cruce de piatră.
  • părintele Ioan a avut 9 copii: Eugen (n. 1876), Victoria (n. 1877), Aurelia (n. 1883), Alexandru (n. 1886), Pompei (n. 1890), Alexandrina (n. 1891), Ioan (n. 1894), Lucreţia (n. 1896) şi Emil (n. 1900).
  • fiul preotului Chiciudean Ioan, Alexandru, s-a căsătorit cu Susana, născută Raşca, în 18 iulie 1909, având 5 copii: Silvia (n. 1909), Ioan (n. 1914), Aurelia (n. 1921), Aurel (n. 1923), Alexandru (n. 1929). Unul din aceştia, Alexandru Chiciudean a trăit până în septembrie 2012, fiind unul dintre bătrânii înţelepţi ai satului. Ţinea şi un jurnal în care însemna toate evenimentele semnificative din fiecare lună a unui an. Era şi veteran de război, fiind decorat de către preşedintele României, Emil Constantinescu, cu medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945”, penru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial.
  • Florian Octavian                – între 1911 – 1913
  • Popu Ioan                          – între 1913 – 1920
  • născut în anul 1886 la 26 aprilie;
  • căsătorit în 2 martie 1913 cu Aurelia (născută Tonția, la 18 noiembrie 1891), are doi copii : Felicia-Sabina născută la 25 noiembrie 1913 și Ioan-Antoniu-Petru născut la 12 iulie 1917.
  • prin truda lui avem astăzi informații referitoare la locuitorii satului, deoarece a organizat temeinic registrele parohiei. Au rămas de la el : Conscripția nominală a sufletelor din parohia Țagu, protopopiatul Cătinei, – scrisă în 1914 dar având date începând din anii 1835; Protocolul agendelor parohiali din parohia gr.-cat. a Țagului-Mare.
  • Rusu Alexandru   – între 1920 – 1926
  • născut la 27 aprilie 1890 în localitatea Uilac ( actual Delureni );
  • căsătorit în 22 august 1916, nu este trecut numele preotesei;
  • are un fiu, Alexandru, născut în anul 1917 la 19 octombrie;
  • preia parohia Țagu din 1920 până în 1926, când este transferat la Jucul nobil;
  • din 1928 se întoarce preot în parohia Țăgșor, pe care o predă preotului Rașca Emil în 30 septembrie 1949;
  • asigură interimatul parohiei Țagu din ianuarie 1938 când moare preotul Popu Ioan, până în mai1939;
  • Pop Ioan (Onița) – între 1926 – 1938
  • preia parohia Țagu în aprilie 1926 de la preotul interimar Iuliu Gherman din Țăgșor;
  • avea 5 copii; era bun administrator, avea gospodărie mare;
  • construiește biserica de lemn între anii 1928-1930; sfințirea ei se face în 1931;
  • moare la începutul anului 1938, la 20 ianuarie, fiind îngropat lângă biserica pe care a ridicat-o.
  • Rașca Emil           – între 1939 – 1957
  • născut la 18 iulie 1909 în Ţagu, fiul lui Ioan şi Anica din Ţagu.
  • între anii 1916-1923 urmează cursurile Şcolii din localitate, apoi Liceul Românesc din Bistriţa (Andrei Mureşanu) pe care îl absolvă în 1930.
  • se înscrie apoi la Institutul Teologic Greco-Catolic Sfântul Vasile cel Mare din Blaj, pe care îl termină în anul 1935, fiind hirotonit preot pe seama Parohiei Gălăutaşi, suburbie a oraşului Topliţa.
  • s-a căsătorit cu Tătar Maria Elena, fiica preotului Tătar Patriciu din Parohia Archiud, judeţul Bistriţa-Năsăud. A avut doi copii: Ioan-Emil, profesor de Biologie şi Geografie la mai multe licee din Tg-Mureş şi Cecilia.
  • după ce a păstorit 3 ani în Parohia Gălăuțași este transferat în comuna natală unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Îmbolnâvindu-se în cursul anului 1957 este internat la Clinica din Cluj trecând la cele veşnice în 18 ianuarie 1958.
  • la slujba înmormântării pr. Emil, oficiată în 20 ianuarie, au participat preoţii: Ioan Aldea – protopop în Cătina, Liviu Rusu – paroh în Miceşti, Emil Chiciudean – paroh în Zoreni, Gheorghe Penculescu – paroh Budeşti. A fost înmormântat lângă Biserica în care slujise mai bine de 18 ani, în dreapta Sfântului Altar.
  • Ciociu Ioan             – între 1958 – 1996
  • s-a născut la 3 iulie 1930 în localitatea Petrişoru, judeţul Buzău din părinţii Nicolae şi Stănica;
  • a urmat şcoala primară din localitate, apoi Seminarul Teologic din Buzău până în anul 1948 când acesta a fost desfiinţat. Părinţii nu au avut posibilitatea să-l trimită la Bucureşti spre a continua Seminarul. De aceea în urma unor examene de diferenţă, intră la Şcoala Pedagogică din Buzău pe care o termină în anul 1950, funcţionând ca învăţător timp de 4 ani;
  • tânărul Ioan n-a renunţat la dorinţa de a-şi desăvârşi studiile teologice. S-a transferat ca învăţător în comuna Cătina, jud. Cluj în anul 1954, iar din 1955 s-a înscris la Seminarul Teologic din Cluj încă doi ani;
  • în anul 1956 se căsătoreşte cu Aleman Victoria din Săsciori, jud. Alba. Amândoi erau în anul 1956 învăţători la Şcoala din Cătina;
  • după absolvirea Seminarului Teologic din Cluj, se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu şi devine licenţiat în anul 1959;
  • în urma vacantării Parohiei Ţagu, prin moartea pr. Emil Roşca, este hirotonit în noiembrie 1958 pe seama acestei parohii, slujind penru prima dată în Biserica din Ţagu la 6 decembrie 1958;
  • a fost un om energic identificându-se cu toate problemele comunei Ţagu fiind, de fapt, factorul ce a determinat în anii 60 ai secolului trecut, multiple schimbări în viaţa spirituală şi administrativă a localităţii.

Astfel, după ce a terminat lucrările la casa parohială, a început demersurile, împreună cu autorităţile locale, pentru introducerea gazului metan şi a electricităţii în Ţagu. A fost nevoie de multă muncă de convingere deoarece tăranii erau reticenţi în privinţa acestor două proiecte. El însuşi a bătut din poartă în poartă pentru a alcătui tabele cu semnături în acest sens.

            Eforturile lui au fost încununate de succes, iar din 1964 în Ţagu au fost introduse gazul metan şi energia electrica.

            La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a construit calea ferată ce leagă oraşele Luduş şi Bistriţa, Ţagu fiind situat la 50 km de Luduş şi 60 km de Bistriţa. Trenul nu oprea în Ţagu ci la aproximativ 2 km  spre nord, unde se află actualul sat Budeşti Fânaţe.

            Pr. Ioan Ciociu a înaintat Regionalei de Căi Ferate mai multe cereri pentru ca să se aprobe înfiinţarea unei halte în Ţagu, ceea ce s-a realizat tot în anii 60 ai secolului trecut.

            Fiind o zonă de câmpie, toamna şi primăvara uliţele satului se umpleau de noroi. Împreună cu membrii Consiliului Parohial, cadrele didactice și elevii de la școală, și alții,  a construit o alee betonată din centrul satului (de la gară) până la biserică (aproximativ 1 km) pentru a uşura accesul credincioşilor spre biserică.

            După reabilitarea terasamentului de cale ferată, părintelui i-a venit ideea de a construi trotuare din traversele de cale ferată înlocuite. În acest scop trimite un memoriu Regionalei de Căi Ferate Braşov şi primeşte răspuns afirmativ.

            Apogeul realizărilor Pr. Ioan Ciociu este reprezentat de construcţia actualei biserici, târnosite de către vrednicul de pomenire Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului în 28 septembrie 1980.

            Pensionat fiind, s-a retras în satul natal al soției, Săsciori, județul Alba. A trecut la cele veșnice în 2 februarie 2000, la vârsta de aproape 70 de ani și este înmormântat în cimitirul Bisericii din Săsciori. La slujba de înmormântare au participat P.S. Vasile Someșanul și un sobor de 18 preoți.

  • Pașca Daniel          – între 1996 – 2003
  • Născut la 1 iulie 1971,
  • termină liceul și obține diploma de bacalaureat în anul 1989;
  • a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca în anul 1996, când este hirotonit preot pe seama parohiei Țagu;
  • căsătorit cu Călina ( născută Bolboacă ) la data de 28 iulie 1996;
  • are o fiică, Teodora-Maria (24 sept 2004).
  • în timpul pastorației sale s-au tencuit exterior biserica în terasit și i s-a renovat pictura exterioară, s-au făcut reparații la biserică – s-a schimbat tabla de pe acoperiș deoarece era deteriorată, s-a instalat o centrală proprie în biserică, s-a acoperit toată podeaua bisericii cu mochetă; în același timp se tencuiește și casa parohială în terasit.
  • Marchiș Grigore     – între 2003 – 2009
  • născut la 13 septembrie 1975,
  • a absolvit:  Seminarul Teologic Ortodox Român din Cluj-Napoca în anul 1996;  în anul 2000 Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca; în 2002-2003 cursurile de Master în Teologie;
  • căsătorit cu Ioana (născută Rus) la 22 septembrie 1996; are trei copii: Teodora (16 iunie 1998), Mihail (14 februarie 2002), Ștefania (16 iulie 2011);
  • încearcă să reînvie obiceiuri locale; a reușit să dea viață festivalului de muzică și jocuri populare intitulat sugestiv „Cu strămoșii la Gurețe” , festival ce se desfășoară de patru ediții pe locul unde odinioară stămoșii ieșeau la horă de Rusalii; tot de Rusalii sătenii participă la Sfânta Liturghie îmbrăcați în costume populare;
  • a continuat unele lucrări de renovare la biserică (schimbarea gardului ce o împrejmuiește), la casa parohială; a renovat monumentul eroilor din sat, resfințindu-l în anul 2007.
  • Leach Iuliu             – din 2009
    • născut la 16 aprilie 1983 ,
    • termină Seminarul Teologic Ortodox Român in anul 2003;
    • absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca în anul 2007;
    • diploma de Master în Teologie în anul 2008;
    • în prezent înscris la cursuri de doctorat
    • căsătorit cu Claudia Eugenia ( născută Mureșan ) ; are o fiică Iulia Alesia ( 2 ianuarie 2011).
    • zidește, între anii 2010-2011, o nouă casă parohială, în fața bisericii.

Am prezentat în rândurile de mai sus câteva crâmpeie din viața fiecărui preot, din greutățile, realizările, bucuriile și necazurile lor. Am consemnat în special realizările materiale încercând să adun  bucățele risipite de informații scrise și amintiri și sa refac șirul cronologic al evenimentelor  prin care a trecut în decursul veacurilor parohia Țagu. Aceasta nu înseamnă că zbaterile lor s-au rezumat la acestea. Dovada vie că preoții sus amintiți și-au îndeplinit misiunea de a păstori sufletele ce li s-au încredințat este faptul că oamenii din Țagu au stat strânși în jurul Bisericii și a slujitorilor ei, neplecându-și sufletele la amăgirile învățăturilor străine.  Până în prezent, populația românească a satului este ortodoxă, chiar dacă în toate satele înconjurătoare există culte neoprotestante, ceea ce dovedește grija pe care preoții au avut-o pentru păstrarea și transmiterea dreptei credințe.

Timpul a așternut peste oameni, locuri și documente un văl fin de uitare. Spre a nu fi cu totul prăfuite și uitate, aceste adevăruri trăite de strămoși trebuie transmise cu responsabilitate și demnitate generațiilor următoare, care, poate vor avea ceva de învățat din ele.

III.3. NOBILUL GAVRIL DIN ȚAGU MARE. LUPTĂTORII CONTRA UNIAȚIEI

Țagu ( sau Țagu Mare ) a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania datorită nobilului Gavriil din Țagu Mare, stabilit la Alba Iulia pe la sfârșitul secolului al XVII-lea.

În această perioadă grea din istoria românilor transilvăneni, care erau tolerați în propria lor țară, se ivește o posibilitate de a ieși din această stare : unirea cu una din religiile recepte (oficiale). Ideea a fost trasată și mai clar odată cu emiterea diplomei leopoldine din 16/28 februarie 1699. În acest act românii erau îndemnați să se unească cu Biserica Romano-Catolică pentru a beneficia de anumite drepturi.[36] 

Pentru că așa-zisa unire s-a realizat printr-o înșelăciune și ascundea promisiuni ce nu vor fi împlinite, nobilul Gavriil se ridică contra uniației. Comitele Nicolae Bethlen ne spune într-un document că Gavriil a fost un nobil sărac, dar un cărturar inteligent, trecut de la catolici la legea românească. Faptul că a suferit temnița și torturile între anii 1701-1706, ba chiar a scris memorii în timp ce se afla în captivitate, confirmă înălțimea morală pe care o avea. Prin urmare, acuzațiile care i se aduc de către episcopul Atanasie, care îl ponegrește din punct de vedere moral (ceea ce nu este de mirare având în vedere că acțiunile lui puneau în pericol uniația), sunt neîntemeiate, mai ales că nu mai există alte surse care să le confirme. Istoricul Silviu Dragomir îl numește: „acest hotărât apărător al legii vechi și al bisericii ortodoxe. Lupta pornită de el împotriva unirii și statornicia cu care a suferit torturile și chinurile temniței indelungate nu ne îngăduie să întrezărim în caracterul său nici o pată sau slăbiciune, iar memoriile alcătuite în captivitatea din Sibiu îl ridică la o înălțime morală, unde nu îl pot ajunge săgețile veninoase ale dușmanilor săi.”[37]

Constantin C. Giurescu, în lucrarea Istoria Românilor, referindu-se la această perioadă, descrie frământările prin care au trecut ardelenii și-l evidențiază pe Gavril ca o figură puternică în lupta contra uniației:

„Chiar de la început, de pe când Atanasie era dus la Viena, în 1701, se ridicară  voci contra Unirii. Aceasta era considerată – și pe bună dreptate – ca fiind numai un mijloc de a se îmbunătăți situația clerului; poporul ținea la vechea lege. În privința aceasta, sunt caracteristice cuvintele lui Pater Ianoș, negustor român din Sibiu, trimise, la 13/24 Martie 1701, lui Atanasie: ‹‹Iară legea – spune el – au rea avem, au bună, nemica nu vom mișca, nici avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia și a tuturor mireanilor, nu numai a popilor. Iar de primeaști Sfințiia Ta și popii, numai voi să fiți, iar noi nu vom fi.››

Un nobil român, Gabriel Nagszegi, ce se intitula reprezentatnt al ortodocșilor fața de guvern și stat, protestează cu energie, la 25 Septemvrie 1701, împotriva luării celor două biserici din Alba Iulia de către uniți. Acest protest stârnește mare vâlvă; autorul lui e închis și rămâne astfel până la 20 septemvrie 1706, făcându-i-se și proces; pentru liniștirea spiritelor, împăratul însuși este nevoit să dea, la 12 Decemvrie 1701, un edict care e ‹‹un adevărat decret de toleranță›› religioasă; tipărit în latinește și în românește, această de a doua versiune însă tot cu litere latine, el accentuează că se lasă libertate deplină locuitorilor în ce privește unirea cu vreuna din cele patru confesiuni ‹‹recepte›› sau rămânerea în vechea confesiune ortodoxă.”[38] 

Cancelarul Nicolae Bethlen este cel care relatează amănunte despre acţiunea lui Gavril Nagszegi, iar actele oficiale nu pot decât să confirme expunerile sale destul de obiective. Acesta îl cunoştea bine pe  Nagszegi şi era bine informat despre toate fazele procesului său, aşa încât nu avem nici un  motiv de a ne îndoi de mărturia sa.

Românii din Alba-Iulia nedreptăţiţi fiind de episcopul Atanasie, care nu numai ca nu le face dreptate, dar le ia acestora şi amândouă bisericile erau nemultumiti. Mai mult decât atât suferă samavolnicia acestuia şi a teologului iezuit ceea ce îi determină să ia atitudine atât faţă de episcop cât şi faţă de autorităţile ţării. Această atitudine nouă materializându-se prin încuviinţarea cauzei lor lui Gavril Nagszegi, ca reprezentat al lor înaintea guvernului şi înaintea oricui le era potrivnic. Ei nu cereau prin acest „curator” al lor, despre care Bethlen spne că a fost un nobil sărac dar altminteri inteligent şi cărturar, trecut de la catolici la legea românească, decât să li se respecte libertatea conştiinţei conform obiceiului vechi. Printr-un protest înaintat capitlului din Alba-Iulia, declară mai întâi că nu vor să primească unirea. Acest pas al lor însă nu a avut urmările dorite. Protestul a fost înfundat în arhiva capitlului şi lor nu li s-a îngăduit să-şi exercite şi să-şi mărturisească credinţa ortodoxă.

De aceea, la începutul lui septembrie, Nagszegi s-a prezentat cu mai mulţi tovarăşi înaintea cancelarului Bethlen, căruia îi venise atunci rândul să funcţioneze în guvern, şi i-a înaintat plenipotenţa şi instrucţia sa, împreună cu o petiţie adresată guvernului. Bethlen însă nu le-a primit, deşi cererile lor i se păreau echitabile, deoarece era de convingerea că guvernul substituit nu poate rezolva o afacere aşa de importantă, care priveşte o „naţie şi o religie”. Drept urmare el i-a îndrumat să prezinte petiţia guvernatorului şi consilierilor guvernamentali, care vor ţine la 8 septembrie o şedinţă plenară. Până la acea dată însă trebuiau să rămână în pace şi linişte.

În data de 8 septembrie, întocmai după cum îi încuviinţase cancelarul Bethlen, guvernul se întruneşte, iar Nagszegi încearcă şi el să participe la şedinţă pentru a-şi prezenta petiţia. Însă cu toate strădaniile, el nu reuşeşte să primească acceptul de a participa în plen. Reuşeşte totuşi să introducă petiţia pe masa de sedinţă printr-un om favorizat de guvernatorul Banffy. Sedinţele guvernului au ţinut vreo patru- cinci zile, dar cu toate acestea, petiţia lui Nagszegi nu ajunsese să fie adusă la ordinea zilei, pentru a fi citită, discutată şi rezolvată.

La insistenţele lui Gavril, guvernatorul, care trebuia să plece la Sibiu, îi cere secretarului şi celorlalţi membri ai guvernului să rezolve problema. Îndată însă după plecarea guvernatorului, mai pleacă alţi trei membri marcanţi ai guvernului, între care şi contele Apor, aşa încât cancelarul Bethlen şi aderenţii săi rămân singuri în şedinţă şi hotărăsc amânarea dezbaterii petiţiei lui Nagszegi, pe motivul absenţelor foarte mari din forul guvernamental.

După câteva zile Nagszegi se prezintă iarăşi la cancelar, şi îi dă un protest scris pretinzând a i se confirma prin sigiliu regal acest protest. Însuşi Bethlen mărturiseşte că ar fi fost dator să satisfacă dorinţa nobilului român în virtutea oficiului său, dar el îi înapoiază  protestul lui Nagszegi şi îi zice: „Acolo-i protonotarul, îţi stă deschis şi capitlu, unde mai mult se obişnuieşte a prezenta protest, decât înaintea cancelarului. Du-te la ei şi protestează, e acelaşi lucru. Eu însă ţi-aş da un sfat: să fii mai precaut în afacerea asta, zelul tău, frică mi-e, că-ţi va aduce primejdie”. Nagszegi îi răspunde scurt şi hotarât, că pentru Dumnezeu e gata la orice, chiar şi la moarte.

Rolul cancelarului în chestiunea românilor ortodocşi se încheie cu aceasta. Adversarii săi l-au învinuit mai târziu că el ar fi iniţiat acţiunea lui Nagszegi, dar nu au putut dovedi. Din expunerile lui Betlen reiese însă clar că unii din membrii guvernului îşi fixaseră atitudinea lor faţă de chestiunea românilor ortodocşi. Guvernatorul Banffy, deşi protestant, avea o politică îndoielnică. Pe față trecea drept reprezentant al protestanţilor, pe când, de fapt, se pare că el sprijinea pe ascuns silinţele Curţii din Viena de a întări catolicismul în Ardeal. Ezitarea lui s-ar putea deci explica prin aceasta.

Dispariţia conţilor catolici Apor şi Haller de la şedinţa în care avea să fie rezolvat protestul lui Nagszegi e lesne de înţeles: ei voiau să facă, prin depărtarea lor, imposibilă tratarea protestului, care dezvăluia mijloacele prin care se susţine unirea printre români. Bănuim că şi judele saşilor, Ioan Harteneck, căruia i s-a încredinţat mai apoi să facă învestigaţia în procesul lui Nagszegi, a fost iniţiat şi înduplecat de cineva să plece de la şedinţă. O hotărâre adusă în plină şedinţă nu putea fi decât în favorul lui Nagszegi şi al românilor ortodocşi, prin ceea ce guvernul s-ar fi declarat pe faţă împotriva politicii urmărite de Curtea din Viena. Iată de ce stăruia şi contele Bethlen pe lângă Nagszegi să-şi prezinte protestul la protonotarul comitatens ori la capitlul din Alba-Iulia.

Nagszegi se hotărî să înainteze protestul protonotarului Ioan Sarosi, cerând să îl confirme prin sigiliu regal, după legile care erau în vigoare atunci. Dacă l-ar fi primit guvernul împreună cu petiţia pe care o prezentase, situaţia lui Nagszegi şi a tovarăşilor era mult mai favorabilă, deoarece răspunderea nu era numai a sa. Astfel însă, deşi ei apărau o cauză absolut dreaptă, Curtea din Viena reuși totuşi să înlăture, călcând legea ce nu-i era pe plac, urmările acestui protest.[39]

În textul protestului contra unirii, din 25 septembrie 1701, Gavriil apare ca „împuternicitul legal al tuturor credincioșilor ortodocși din Transilvania și părțile anexate, fie ei de orice stare și condiție și din orice națiune.”[40] El voia să convoace o mare adunare populară la Alba Iulia, motiv pentru care a împărțit mai multe copii ale protestului său, invitând pe cât mai mulți români la adunare.  

La 23 octombrie 1701 a fost arestat, împreună cu alți români, și trimis la Sibiu. În acest timp, el trimite două memorii (în 5 și 9 noiembrie 1701) în care se poate observa clar gândirea lui și scopul pe care-l urmărea. Memoriile i le adresează împăratului, căruia îi aduce la cunoștință situația reală din Transilvania, și cere acestuia să numească în fruntea ortodocșilor un om cu frica lui Dumnezeu, învățat și supus credincios.[41]

O parte din scrisorile lui, redactate în limba latină, au fost publicate de către istoricul Silviu Dragomir, în „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal” ( vezi ANEXA V). Pentru că nu am găsit nici o traducere a acestora, am tradus două dintre ele ( a doua și a treia scrisoare ), cele care mi s-au părut mai semnificative, și le prezint în rândurile care urmează:  

2. Sibiiu, 5 noiembrie 1701

Memoriul scris de Gavril Nagszegi în temniţa din Sibiu spre a apăra cauza Românilor ortodocşi din Ardeal şi a combate în acelaşi timp învinuirile ce i s-au adus

         În anul 1701 ziua 5 din noiembrie. Eu, Gabriel Nagszegi junior, am arătat în scris judelui regesc, prealuminatului domn Georgius Reussner, spre cercetare toate cele pe care mi le amintesc. Am fost chiar sfătuit de domnul nostru Georgius Reussner de la Curtea din Sibiu să dezvălui fără rezerve orice mi-ar putea veni în minte care ar putea produce o viitoare daună maiestăţii sale, ca (dovadă) a credinţei şi datoriei mele. Şi astfel pun în scris cele ce îmi vin în minte aşa cum urmează.

         Aşa cum mărturisesc un singur Dumnezeu, un singur Cezar şi o singură credinţă, tot astfel voi rămâne până la moarte credincios lui Dumnezeu, Cezarului şi credinţei (mele); am făcut jurământ maiestăţii sale şi nu am jurat, nici nu am făgăduit niciodată nimănui altcuiva.

1. Se va isca răscoală în Transilvania din cauza reformei religiei, fiindcă acum nefericiţii valahi sunt tulburaţi în credinţa lor, printre care mulţi sunt cu totul înapoiaţi şi aproape nu-şi cunosc nici Dumnezeul, nici stăpânii, pe deasupra, cea mai mare parte a valahilor locuieşte în munţi şi în apropierea munţilor, unii aici, alţii acolo şi în alt loc sunt tulburaţi în credinţa (lor), nu au altă cale în afara de tâlhării, atâta timp se plâng unul altuia de tulburarea lor, până când nu rămâne nici unul care să nu aibă vreo nemulţumire, dar ei doar aceasta îşi îngăduie, fiindcă nu au alte mijloace decât să vorbească şi să murmure unul altuia. Până aici am expus problema plebei, voi spune mai multe mai jos.

2. Să vorbim acum despre popi. Ei au crezut că, prin această unire, toţi, împreună cu urmaşii lor, vor fi nobili. Sperau chiar şi că vor aduna dijme la fel ca preoţii celorlalte religii, iar episcopul şi popii au dat speranţă poporului că vor intra între religiile recepte; văzând însă popii că au fost înşelaţi în speranţa lor (în adunarea dijmelor, aşa cum s-a spus mai sus), s-au lepădat curând de religia lor; dându-şi seama că trag după sine cele patru puncte, între popi şi popor s-au iscat mai apoi neînţelegeri în multe locuri şi sate în legătură cu acestea, mai apoi aproape în toate locurile până într-atât încât chiar şi stările celorlalte religii s-au mirat de aceste neînţelegeri; totodată suferă mai ales cei care se vor preocupa în viitor de religia lor; printre aceştia cei buni şi credincioşi maiestăţii sale nu se apleacă spre răutate, ci cei necugetaţi şi proşti când au ocazie: de aici (această stare de lucruri) se va răspândi până acolo încât nu va exista aproape nimeni care să nu se mire de acest lucru.

3. Aşa cum am scris mai sus, se vor ridica dintre păstori în acest fel: deseori valahii se adună la sărbători în biserici şi în spaţii publice şi mereu discută de această problemă. Acum popii dau speranţe oamenilor fiindcă nu pricep problema, dar dacă o vor înţelege, înşişi popii vor întoarce poporul. Vor ascunde acest lucru atâta vreme până când vor afla un zvon despre duşmanii maiestăţii sale, turci sau francezi, atunci îi vor chema pe faimoşii tâlhari din munţi, precum acel Pintea. Chiar dacă tâlharul nu are cunoştinţă de acest lucru, dintr-un Pintea se vor forma mai mulţi şi dacă, ferească Dumnezeu, s-ar isca vreo răzmeriţă în Transilvania, atunci toţi cei oprimaţi, fiindcă se tem pentru viitorul (lor), vor fi gata (de luptă) şi nimic nu-i va putea opri să înfăptuiască orice rele, până într-acolo încât chiar oamenii cei mai buni pot călca pe această cale şi (pot) avea gând rău împotriva maiestăţii sale. Vor vedea cei care vor trăi până atunci ce se va întâmpla, ferească Dumnezeu, dacă nu vor putea împlini acest lucru; vor veni asemenea porunci de la maiestatea sa încât oamenii vor fi în aşa fel trataţi precum s-a întâmplat anii trecuţi în Ungaria, în districtul Tokai,  şi îi vor asupri prin puterea armelor, când din acea pleavă, unii vor fi prinşi, alţii vor scăpa. O astfel de bănuială, ba chiar şi moartea, va cădea asupra credinciosului slujitor al maiestăţii sale, care am fost atât de cinstit şi credincios maiestăţii sale în toate încât niciodată nu am avut un gând rău împotriva maiestăţii sale; de aceea eu prezic şi presimt că din această (situaţie) o mare vătămare şi urmări vătămătoare (vor izvorî) pentru maiestatea sa; dar să lăsăm acestea deocamdată.

4. Să vorbim acum despre aceia care sunt la temelia acestei probleme. Eu socotesc că, atât aici în Transilvania, cât şi altundeva, cauza o constituie cei care tulbură religia (credinţa), fiindcă multe nemulţumiri ale unora sau altora ajung la episcopul valah; aceştia negăsind acolo nici un ajutor, se îndreaptă spre cei cu care s-au unit, de unde iarăşi sunt trimişi la alţii mai mari; cine se plânge se plânge cu mare amărăciune şi durere, dar cei la care sunt adresate nemulţumirile dorm, mănâncă, beau după plac, şi de la aceştia nemulţumiţii, în mare parte, dacă nu toţi, se întorc fără nici o mângâiere; ar merge în alt loc, nu au nici unul, s-ar întoarce la maiestatea sa în genunchi, dar e departe şi lipsesc banii, şi astfel nu au nici o mângâiere, nici nu se pot duce acolo, plâng amarnic şi aproape nici unul nu îndrăzneşte (să se adreseze) celor de care ar putea aştepta ajutor de teama celorlalţi; fiecare se îngrijeşte doar de credinţa şi condiţia sa, de aceea nici unul nu vorbeşte nimic cu celălalt, ci fiecare deseori se sfătuieşte cu sine. Dar nemulţumiţii nu ştiu încotro să se îndrepte, dacă unii merg pe calea legii, alţii (îi) opresc. Despre aceştia nu pot aduce acum alt exemplu, este îndeajuns exemplul valahilor: cât de veche este credinţa lor, nu s-a auzit niciodată, să fi avut parte o asuprire, aşa cum se întâmplă acum pe ascuns, încât nenorociţii nu ştiu unde se află; eu mă mir cum cei care au săvârşit lucrarea unirii trăiesc fără teamă între valahi, aici în Transilvania, între domnii magnaţi şi ordinele superioare bisericeşti (nu spun aceasta cu gând de ameninţare, ci din conştiinţă, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în slujba maiestăţii sale); este important doar faptul că până acum (valahii) nu au înţeles problema, dar cu siguranţă, dacă ar pricepe-o, i-ar scoate pe cei care le-au tulburat credinţa din casele întărite de piatră şi nu vor avea respect faţă de funcţionari sau preoţi sau călugări sau episcopul valah, nici de oricine altcineva, ci vor ucide pe oricine îi va tulbura. Am fost şi eu în funcţie printre valahi timp de şapte ani întregi, strângător de dări şi consilier în alte probleme al episcopului. Am străbătut această provincie (călătorind) printre valahi de zeci de ori sau, dacă aş putea spune de mai multe ori, nu aş minţi, cunosc bine natura valahilor, fiindcă eu însumi sunt valah; uneori puţin a lipsit să nu mă ucidă şi pe mine în unele locuri, deşi i-am tratat cu mare îngăduinţă; dar dacă cei care tulbură credinţa valahilor ar cunoaşte natura valahilor aşa cum o cunosc eu, de bună seamă nu cred că ar trăi printre ei în atâta siguranţă; despre aceasta nu vom mai spune mai multe acum, să lăsăm sau să amânăm pentru mai departe problema valahilor.

5. Să discutăm acum problema celorlalte religii. Dacă papistaşul, calvinul, luteranul, unitarianul ar fi tulburat în credinţa sa, aşa cum este acum valahul, ar putea socoti cineva că acesta poate avea gând bun şi dragoste faţă de cel care îi tulbură credinţa? Eu răspund la acestea: Nimeni nu îşi părăseşte credinţa de bună voie, ci este gata să-şi dea viaţa pentru credinţa sa. Acum nu vorbesc despre alţii, ci prin propriul meu exemplu, fiindcă sunt în arest din cauza credinţei mele, mărturisesc şi acum că, nici de frică sau de teamă, nici din cauza greutăţii sau a altor lucruri, nu îmi vor părăsi credinţa, ba chiar sunt gata să îndur chinuri şi să-mi dau viaţa şi cred că oricare altul, mărturisitor sincer al credinţei sale, ar spune şi mărturisi acelaşi lucru. Îi avertizez pe toţi cei care tulbură credinţele să nu se amestece în lucrările lui Dumnezeu, deorece credinţa şi  religia ţin de Dumnezeu. Să fie sârguincioşi în slava lumească pentru care au fost meniţi şi să nu fure sufletele şi să lase problema sufletelor lui Dumnezeu.

6. Spun şi că, mai degrabă în Ungaria şi în alte locuri care sunt sub stăpânirea maiestăţii sale, s-ar putea purcede la reformarea religiilor, dacă cineva ar voi (acest lucru), decât aici în Transilvania, fiindcă de dimineaţă până seara, oricine se refugia sub altă stăpânire şi domnie, şi cred că vor merge acolo unde se păstrează credinţa valahă. Socotesc chiar că unii, oameni cu însemnate demnităţi, precum moscoviţii, cazacii, valahii, care ţin credinţa strămoşească, se miră în ce fel este tratată problema religiei şi cred că nu vor încuviinţa, dar acum nu voi spune mai multe despre acestea.

7. Să vorbim iarăşi despre episcopul valah şi despre preoţi. Eu cred că actualul episcop Atanasie deseori regretă că a adăugat cele patru puncte la credinţa sa, el că nu a avut libertatea să se unească în numele tuturor valahilor, ci doar prin voinţa celor prezenţi; dar episcopul împreună cu cei pe care i-a avut cu sine la augusta curte, cred, au vorbit augustei curţi în numele întregului neam valah, chiar dacă acest lucru este acum necunoscut multora, atunci nu a fost.    

         Eu am aceste gânduri despre episcop, căci văd limpede semnele: unde l-a surghiunuit pe faimosul popa Ianos, nu ştiu, rareori mă gândesc la aceasta; (Atanasie) doar v-a pleca într-o bună zi de aici şi dacă v-a pleca, (nu v-a pleca) altundeva decât la un patron al religiei sale strămoşeşti, în aceasta socotesc că se poate ivi această vătămare pentru maiestatea sa, căci, după plecarea sa, le va cere acelor bărbaţi să-l ajute să-şi repună credinţa în locul de altădată; cum va decurge acest lucru, să judece alţii, eu nu ştiu; găsesc că o altă vătămare va avea maiestatea sa în această chestiune, căci acei domni şi părinţi, supuşi credincioşi maiestăţii sale, care săvârşesc această unire, vor fi cuprinşi de ruşine. Să discutăm încă o dată care sunt cauzele acestei probleme, dacă (sunt) magnaţii transilvăneni sau preoţii valahi, căci eu însumi am aflat cu amărăciune că sinodul preoţilor valahi s-a adunat la mănăstirea din Alba pentru a se sfătui şi fiecare l-a înştiinţat pe celălalt despre nemulţumirile sale cu lacrimi; pe acestea le-au descris toţi bine şi în ordine şi cu pecetea vechii biserici, le-au dus domnilor magnaţi, atât din adunarea şi comiţiile regatului, cât şi la reunirea guberniului, dar nu au dobândit nici o rezolvare la ele până în ziua de azi; despre magnaţi nu voi mai spune mai multe acum. Să socotim că preoţii valahi din aceste cauze au fost împinşi la această unire: fiindcă erau împovăraţi de cumplite şi grele contribuţii peste măsură şi rânduială; cred că nici până acum unii preoţi nu şi-au plătit acele datorii pe care le-au făcut din cauza greutăţii contribuţiilor; de asemenea, a doua nemulţumire a popilor a fost că unii domni nu primeau dări după obicei şi rânduială, ci îi împovărau pe preoţi peste măsură; despre acestea şi multe alte plângeri nu voi relata mai multe, căci ştiu şi alţii starea lor. De aceea văzând aceste greutăţi ale lor, de vreme ce nu au avut ajutor de nicăieri, mâhniţi fiind, nu ştiau ce să facă; este de crezut că au avut sfătuitori dintre magnaţii catolici, nu ştiu pe care, că dacă s-ar uni, se vor bucura de aceeaşi libertate de care se bucură părinţii catolici, că vor rămâne în credinţa lor, iar despre cele patru puncte nu s-a făcut nici o pomenire atunci, sau dacă a fost, le-au interpretat altfel şi de neînţeles, şi nu le-au priceput, ci doar acum înţeleg ce aduc cu ele; de aceea ei s-au îndreptat spre părinţii (catolici), dar ce au spus aceştia augustei curţi şi sfântului părinte, nu ştiu, este îndeajuns că acum toţi vedem în ce consta acest lucru. Să judece acum fiecare care sunt cauzele acestei probleme, dacă (sunt) magnaţii transilvăneni sau episcopul şi preoţii valahi?

         Şi să nu creadă sfântul pontif sau oricine altcineva că preoţii valahi, din dragoste pentru religia catolică, s-au unit cu aceasta, cum au jurat în toate împrejurările cei care au jurat, ci din nevoia (provocată) de greutăţile pomenite mai sus; totuşi nu pricep stăruinţa acestei uniri; ba chiar prevăd apărând mai degrabă în viitor daune mari pentru maiestatea sa, ba chiar vor urma mari primejdii pentru înşişi catolicii în viitor. Lucrurile făcute de oameni nu sunt statornice, ci doar lucrările lui Dumnezeu sunt şi rămân neschimbate.

         Socotesc că din aceasta pentru catolici poate rezulta o vătămare, adică să ajungă sub o stăpânire străină, precum a turcilor sau a altor duşmani al maiestăţii sale; mintea omului nu cuprinde tainele lui Dumnezeu, dar prevăd că atunci catolicii se vor interesa de catolici din cauza acestei vătămări; să lăsăm acum acestea (şi) să vorbim despre excelenţa sa, generalul. Vor apărea de aici multe griji şi greutăţi pentru excelenţa sa, în felul următor: episcopul valah va însoţi în toate desfăşurarea soldaţilor maiestăţii sale împreună cu excelenţa sa, singurul care are comanda lor în Transilvania; (generalul) i-a dat (soldaţi) lui (episcopului) ca să se folosească de ei împotriva oamenilor în orice fel, de asemenea să-i trateze cu mare asprime potrivit spusei şi instrucţiei episcopului; între oameni şi soldaţi pot apărea înfruntări, ba chiar omoruri, dacă ar fi nevoie, după care oricine îşi va putea da seama (de acest lucru).

8. Dacă s-ar ivi vreo primejdie sau nenorocire, atunci după ce fiecare ar participa pe cât posibil, toţi ar fugi la patronul lor şi ar da uitării pe domnul şi cezarul său; din toate situaţiile pomenite mai sus, socotesc că se pot ivi vătămări, dar pe acestea eu nu le scriu ca şi cum mi-ar fi cunoscute tainele lui Dumnezeu sau gândul cuiva, căci orice poate şti că eu nu am străbătut lumea întreagă, ci le spun acestea ca slujitor credincios, sincer şi preaplecat al maiestăţii sale şi bine intenţionat, aşa cum sunt slujitorul credincios al lui Dumnezeu, al cezarului şi al credinţei mele; de aceea nu am minţit nimănui, dar dacă cineva, adică episcopul, a fost jignit de această scriere, nu mi-e cunoscut; dacă am greşit, (nu am greşit) din rea voinţă, ci din bunăvoinţa şi nepriceperea mea, căci maiestatea sa nu aşteaptă de la mine nimic, în afară de credinţă şi dreptate, de aceea, scriu acestea după mintea mea simplă, iar cei înţelepţi vor găsi Poate ceva bun şi nu va fi spre dăunarea mea, dar dacă nu vor găsi nimic bun, eu am făcut acestea din datoria şi credinţa mea. Am scris acestea la Curtea din Sibiu, în arest din cauza credinţei mele şi, precum am scris acestea cu sinceritate şi credinţă, aşa să mă ajute Dumnezeu şi să mă elibereze din captivitatea. Dacă nu m-am ocupat de ceva (în această scrisoare), cei mai înţelepţi se vor ocupa pentru mine.

         Aceste preaplecate scrisori le-am înfăţişat preastrălucitului domn Joahannes Sachs, jude regesc din Sibiu, precum şi consilier intim şi credincios al maiestăţii sale şi rog şi leg pe luminăţia sa ca, precum îşi preţuieşte mântuirea, aşa să facă; dacă aceste scrisori ale mele le va socoti de folos, să le prezinte excelenţei sale, domnul general, şi astfel amândoi, dacă li se va părea necesar, să binevoiască să le arate augustei curţi, că poate şi eu aş putea primi vreo mângâiere de la maiestatea sa; pe deasupra mă leg că toate câte vor fi spre binele maiestăţii sale, nu voi şovăi să le vestesc pe toate în orice timp credincioşilor supuşi ai maiestăţii sale.    

3. Adaos făcut de Gavril Nagszegi la memoriul său

Sibiu, 9 noiembrie 1701

P.S. 9 noiembrie

         Deşi am încheiat scrisoarea mea de ieri, fiindcă noaptea s-au întâmplat mai multe lucruri care, poate, înclină spre folosul maiestăţii sale, de aceea le scriu în felul următor:

1. Nu sunt de acord ca excelenţa sa, generalul, să dea soldaţi episcopului, din două motive, fiindcă episcopul nu le porunceşte soldaţilor (să facă) ceea ce i-a spus excelenţei sale, ci altceva; al doilea motiv este acesta: s-a vestit pretutindeni că excelenţa sa a dat soldaţi episcopului şi de aceea nici excelenţa sa nu va trece fără primejdie, ca mai înainte, prin păduri şi locuri primejdioase; de aceea îi spun excelenţei sale, domnul general, că, dacă episcopul va folosi soldaţii în mod bun şi măsurat, nu va rezulta nici un rău, dar unul este gândul excelenţei sale, generalul, altul este cel al episcopului.

2. Pot aduce şi un exemplu: în districtul Muncaci era un episcop (nu se ştie sigur) sau vicar, pe nume Isaia, care a promis episcopului unit de Muncaci, Josephus de Camillis, că vrea să-i convingă pe toţi valahii să se unească chiar împotriva voinţei lor; în ce fel a fost făcut acest lucru şi în ce fel s-au înţeles între ei, nu ştiu, alţii ar putea şti mai bine. Unii i s-au împotrivit (dacă erau valahi sau alţii, nu ştiu) şi l-au ucis, repetând mereu aceste cuvinte: Tu vrei să ne faci cu forţa (să fim) botezaţi, iar noi suntem tâlhari, mai bine îi vom scăpa de tine şi pe ceilalţi fraţi ai noştri. Şi astfel i-au luat viaţa. Acestea doar le-am auzit de la alţii, dar eu nu le-am văzut.

3. Eu m-am preocupat de ceilalţi în aceste (împrejurări), de aceea le vestesc gândurile mele tuturor oamenilor: oricine ar săvârşi asemenea fapte ar ajunge în situaţia lui Pintea, oriunde poate fi Pintea, oricine va căuta să afle va fi lovit.

4. Dar o astfel de problemă se va produce nu numai în Transilvania, ci şi în alte locuri, vrăjmaşe maiestăţii sale, prin faptă şi prin bani, căci fapta şi banii împlinesc multe, pe care eu le socotesc spre cea mai mare vătămare a maiestăţii sale.

5. Ca să nu se işte răzmeriţă în Transilvania, iar maiestatea sa să rânduiască toate aceste probleme, eu dau acest sfat: să le dea pace religiilor, să creadă şi să se roage oricum ar vrea, să aibă fiecare libertatea sufletului său, numai în celelalte să fie slujitor bun şi credincios.

6. Oricine vrea să-şi sporească religia să facă ceea ce a spus Domnul Nostru, Iisus Hristos, când şi-a trimis discipolii şi apostolii: Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura, care rămâne la (credinţă), spuneţi pacea să fie în acea casă, iar cel care nu crede, plecând din curţile lui, să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, ca să rămână semn împotriva lor. De aceea nimeni să nu fie constrâns să creadă ceea ce nici nu îi dictează, nici nu îl învăţă conştiinţa.

7. Am auzit aceste cuvinte de la episcop şi de la alţii: dacă dintr-un  motiv, nu numai valahii, ci şi alţii, nu se vor uni cu catolicii, în fiecare casă va fi pus un soldat, până când se vor uni vrând nevrând, dar din aceasta se va isca un lucru rău foarte repede. Căci soldaţii au nevoie de hrană, nutreţ pentru cai, fân şi ovăz, le vor consuma în scurt timp, şi totuşi unirea nu va progresa şi astfel maiestatea sa va aduce cea mai mare pagubă, căci (ţinutul) regesc va fi pustiit, oamenii se vor gândi la fugă, fiindcă provincia nu este înconjurată cu zid de piatră, şi, aşa cum am scris ieri, în apropiere se află stăpâniri străine.

8. Să fie mulţumiţi cei care promovează şi apără această unire cu cei care s-au unit până acum şi să-i înscrie, pentru ca oricine să ştie cine este unit, şi nu aşa, ba mai mult, să dea pacea şi libertatea ca şi cei care au intrat în unire de bună voie să se poată întoarce la credinţa de dinainte.

9. Iar cei ce vor să rămână în credinţa strămoşească, maiestatea sa să rânduiască pe cineva din starea şi religia lor ca să le cârmuiască toate treburile şi să fie sincer şi credincios slujitor al maiestăţii sale în această problemă a religiei, care să nu-şi vândă chemarea pe bani, iar alegerea căruia să depindă de bunăvoinţa maiestăţii sale. Căci socotesc că nu se poate ivi vreo vătămare mai mare pentru maiestatea sa decât dacă cineva şi-ar vinde chemarea şi funcţia pe bani.

10. Acest om să fie astfel încât să poată deosebi între ce e bun şi ce e rău pentru Dumnezeu, Cezar şi patrie, să spijine lucrurile folositoare, dar să se ferească de cele dăunătoare, şi aşa să-şi dovedească credinţa faţă de maiestatea sa şi să nu fie ales ţinând seama de mărimea nobleţei sau a bogăţiilor, ci să fie temător de Dumnezeu, priceput, credincios Domnului şi milostiv, fără trufie, de asemenea (să nu fie) o faţă bisericească, precum preoţii, ci să fie un laic.

11. Acesta, dacă este bărbat cinstit, paşnic şi cu vorbă bună în biserică şi altundeva, când va trăi printre valahi, să facă înştiinţări şi să se ostenească neîncetat ca ei să poate cunoaşte şi cinsti pe Dumnezeul şi Domnul lor.

12. Să lăsăm acestea, să ne ocupăm acum încă o dată de problema preoţilor valahi; aici în Transilvania, episcopatul valah este plătit cu bani din dări, care au început nu demult, iar din acest lucru nu poate ieşi nimic bun pentru nenorocitul popor valah, căci aceia care aspiră la această funcţie şi au toate calităţile şi capacitatea pentru aceasta, (nu reuşesc) fiindcă nu au bani, alţii, bogaţi, sunt puşi ca episcopi; iar episcopul obţine funcţia, îi lipseşte pe toţi protopopi de privilegiile lor, pune în loc pe cel care apoi poate da bani, fie că se pricepe la funcţia preoţească, fie că nu. Desigur, pentru un protopopiat, se dau zece şi cincisprezece galbeni, cai şi altele. Iar acesta încearcă, cât poate de repede, să scoată de la nenorocita ţărănime suma dată, iar acest lucru nu este folositor pentru patrie. Din cauza unor asemenea lucruri problema religiei mele a ajuns aici, aşa cum e cunoscut tuturor. Eu nu cred că nenorocita şi trista naţie valahă, dacă şi maiestatea sa ar binevoi să-i lase în această religie, ar încredinţa problemele religiei lor întru totul popilor şi episcopului.

         Aşa cum vedem şi citesc în multe locuri, toate relele pornesc de la păstori, iar de la Dumnezeu doar cele bune.

         Şi din această cauză socotesc că (este spre) binele maiestăţii sale, ba chiar al patriei, să fie promovată liniştea şi pacea, iar locuitorii să nu fie supuşi cu ameninţări şi nici să fie judecaţi cu răutate. Eu de bună seamă cred că orice om, oricât ar ascunde-o, se teme pentru religia sa, căci atunci când arde peretele vecinului se clatină şi casa ta.  

Din cele prezentate pe scurt aici și din rândurile din memoriul său traduse mai sus, obvervăm rolul determinant pe care l-a avut Gavriil din Țagu Mare în demararea luptei contra uniației, luptă ce va duce la izbucnirea a numeroase răscoale în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, răscoale ce vor fi conduse de Visarion Sarai, Oprea Miclăuș din Săliște, Moise Măcinic din Sibiel, Sofronie de la Cioara. Iată cum îi descrie istoricul Constantin Giurescu pe acești stâlpi ai credinței ortodoxe din Ardeal :

„Țara Bârsei și Brașovul se dovediră  în special refractare Unirii. La 5 mai 1723, ortodocșii din Brașov declară ‹‹cu glas mare›› că sunt fii bisericii Răsăritului ‹‹ de care sfântă credință nici sabia, nici focul, nici închisoarea, nici sărăcia, nici nevoia, nici foamea, nici goana, nici moartea să nu ne poată despărți››. O altă regiune unde Unirea se izbi de o rezistență îndărătnică fu aceea a ‹‹Mărginenilor››, de lângă Sibiu. De aci, se ridicară figuri remarcabile ca țăranul Nicolae Oprea din Săliște care merse și la Viena, în 1748, stând acolo mai mult timp și făcând o serie de petiții către Maria Tereza pentru ca, în cele din urmă, să fie închis în temniță, la Kufstein, și să moară acolo, după decenii de suferință.”[42]

Din această regiune se ridică pe la jumătatea veacului al XVIII și preotul Ioaneș din Galeș, care moare închisoare, preotul Ioan din Aciliu și protopopul Ioan din Săliște.

O altă regiune ostilă Unirii era în Munții Apuseni, în Zarand, vechi centru de apărare românească. În 1744, călugărul Visarion Sarai vorbea țăranilor, prin sate și pe drum, întărindu-i în vechea credință; acesta, trecu prin Banat și la Dobra, în Hunedoara. De aici el, se îndreptă spre Deva, după aceea, prin Săliște, la Sibiu. Autoritățile l-au arestat și l-au dus sub escortă la Viena, de unde i se pierdu urma. Deși prezența lui a fost de foarte scurtă durată, influența exercitată asupra mulțimii s-a dovedit însemnată; din cauza aceasta, s-a instituit în 1746 un regim de teroare și de prigonire contra ortodocșilor.

Și mai însemnată a fost acțiunea desfășurată, peste un deceniu și jumătate, de călugărul Sofronie, din satul Cioara, județul Alba. Acesta avea un mic schit în pădure, având pe lângă el și câțiva copii la învățătură. Autoritățile din Vinț îi distruseră însă lăcașul în 1757 și-l siliră să fugă. El petrecu câtva timp prin județul Huniedoara, până când fu prins și închis în satul Bobâlna. Cetele lui atacară Blajul, în august 1760, culminarea mișcării fiind sinodul convocat de Sofronie la 14 / 25 fevruarie 1761, în Alba  Iulia. Aici se aprobă o încheiere, în 19 puncte, prin care se cerea, libertate religioasă, consultarea țării în vederea numirii unui episcop ortodox și eliberarea celor închiși. În urma acestui fapt, Curtea dela Viena, se hotărî să intervină. Lui Sofronie i se intentă proces; sentința de 5 ani închisoare, nu a executat-o, deoarece el trecuse din timp în Muntenia, unde ajunse egumen la mănăstirea din Curtea de Argeș.[43]

În urma celor petrecute, împărăteasa Maria Tereza încredințează generalului Nicolae Adolf  baron Bukov misiunea de a restabili ordinea în Transilvania. În vara anului 1761, generalul începe acțiunea de distrugere a mănăstirilor și bisericilor ortodoxe. La propunerea lui, împărăteasa a acceptat organizarea a două regimente grănicerești la Orlat și Năsăud. Abia din anul 1783, Împăratul Iosif II a permis și românilor ortodocși să facă parte din regimentele de grăniceri, fără a fi obligați să îmbrățișeze uniația.[44]

Cu toate strădaniile catolicilor, un număr foarte mic de români au acceptat unirea cu Roma. Din conscripțiile efectuate la acea vreme se observă că adeseori preoții erau uniți, iar credincioșii rămăseseră ortodocși. Așa s-a întâmplat și în Țagu, unde, pe la 1760-1762 existau doi preoți uniți, una biserică ortodoxă și 57 familii de ortodocși.[45] ( ANEXA 6 ).

Preoții care nu primiseră unirea „reprezentau în 1716 a șasea parte din numărul total: 456 față de 2747” spune Constantin Giurescu.  „Se decise să se facă o conscripție generală a aderenților celor două confesiuni; ea avu loc (Mai 1761 – primele luni din 1762) și e cunoscută sub numele – barbar – de ‹‹dismembrația legii››. Deși nu se păstrează pretutindeni deplină obiectivitate, rezultatul fu că din 152.886 de familii românești, 127.712 se declarară ortodoxe și numai 25.174 unite; dacă s-ar fi procedat imparțial, numărul acestora din urmă ar fi fost – după ultimele cercetări – numai de 11.907 adică 7,7 % din populația totală. Aceste cifre arată de ce se putea vorbi la Viena,

în Consiliul de Stat, de eșuarea (‹‹ Scheitern ››) Unirii.”[46]                             
 


[1] I. Sîrcu, Geografia fizică a Republicii Socialiste România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, pag. 303.

[2] Al. Roșu, Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973,  pag. 338.

[3] Colectiv de autori, Județele Patriei – Bistrița-Năsăud, monografie, Editura Sport-Turism, București, 1979, pag. 18.

[4] Dinuca Burian, Sărmașu, File de monografie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2011, pag. 37.

[5] Ibidem, pag. 19.

[6] T. Morariu, I. Buta, A. Maier – Județul Bistrița – Năsăud, Editura Academiei, București, 1972, pag. 15.

[7] Colectiv de autori, idem, pag. 21.

[8] I. Chintăuan,  Bistriţa – Năsăud, natura și monumentele sale, Editura Carpatica, Cluj – Napoca, 1997, pag. 16 -17.

[9] Colectiv de autori, idem, pag. 30-34.

[10] Gh. Marinescu, Cercetări și descoperiri arheologice aparținând bronzului timpuriu (cultura Coțofeni) în nord-estul Transilvaniei, în Revista Bistrița, vol. VIII, 1994, pag. 18.

[11] Șt. Dănilă, Gh. Marinescu, Unelte, arme și obiecte din piatră șlefuită descoperite pe teritoriul județului Bistrița-Năsăud, în File de istorie, vol. VIII, 1974, pag. 24.

[12] Șt. Dănilă, Îmbogățirea colecțiilor muzeale prin achiziții, cercetări sistematice și descoperiri întâmplătoare, în File de istorie, vol. I, Bistrița, 1971, pag. 264-265.

[13] G. Marinescu, Cercetări și descoperiri arheologice de epocă romană în nord-estul Transilvaniei, în File de Istorie, Bistrița, 1989, vol. VI, pag. 27.

[14] Pompei Boca, Vechimea documentară a localităților din județul Bistrița-Năsăud – secolele XII-XIV-, în File de istorie, Vol. I, 1971, pag. 97-98.

[15] Vasile Lechințan, Cneji și juzi în Cîmpia Transilvaniei în procese judecătorești la scaunele comitatense Cluj și Turda în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca, XXVII (1985-1986), Editura Academiei Republicii Socialiste România, pag. 149.

[16] Apud. Dumitru Mircea, Rădăcini, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, pag. 20-21.

[17] Coriolan Suciu, Dicționarului istoric al localităților din Transilvania, vol. II, O-Z, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967.

[18] Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pag. 52-56.

[19] Ibidem, pag. 74.

[20] Ibidem, pag. 306.

[21] Anton Dörner, Date privind evoluția ciumei în Transilvania în perioada anilor 1738 – 1739 în „Istorie și demografie”, Cluj – Napoca , 1995, pg. 188.

[22] David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. I. Supușii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pag. 572-578.

[23] Augustin Rus, Monografia istorică a Comunei Budești, județul Bistrița-Năsăud, Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I în anul școlar 1997-1998, pag. 29.

[24] Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680 – 1800) Societate rurală și mentalități colective,  Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001, pag. 84.

[25] Dumitru Mircea, op.cit., pag. 19.

[26] Pr. Ioan Ciociu, Scurt istoric al Parohiei și Bisericii din Țagu, manuscris, pag. 1.

[27] Șematismul veneratului cler al Archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900, Blaș, pag. 216-217.

[28] Conform I.G.C.L. Bistrița, Memoriu Tehnic Justificativ privind reparațiile capitale de la Parohia Ortodoxă Româna, satul Țagu, com. Budești, jud. Bistrița-Năsăud, la 26.I. 1970, pag.1.

[29] Arhiva Parohiei Țagu, Adresa de la oficiul protopopesc gr. Cat, Cătina, 12 ianuarie 1926.

[30] Arhiva Parohiei Țagu, Deviz și Caiet de sarcini pentru pictura din nou în tehnica tempera grasă la Biserica Parohiei Țagu, Comuna Budești, Județul Bistrița Năsăud, aprobat de Comisia de Pictură Bisericească în 30 noiembrie 1978.

[31] Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Țagu, Inventar cuprinzând obiecte care au valoare istorică, artistică sau documentară aflate în patrimoniul parohiei la 2 II 1968.

[32] Prof. Keith Hitchins și Prof. Ioan N. Beju, Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după 1761, în Mitropolia Ardealului, revista oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia și Sibiu, a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și a Episcopiei Oradiei, Anul XIX, Nr. 1-3, ianuatie-martie 1974, pag. 37.

[33] Idem, Conscripţia clerului ortodox Transilvan din 1767,  în Mitropolia Ardealului, revista oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia și Sibiu, a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și a Episcopiei Oradiei, Anul XXIX, Nr. 7-8, iulie-august 1984, pag. 548.

[34] Arhiva Parohiei Țagu, Procolul botezaților, cununaților, morților, 1826-1860.

[35] Șematismul veneratului cler al Archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900, Blaș, pag. 216.

[36] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994, pag. 298-299.

[37] Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I, Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pag. 103.

[38] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea I, ediția a II-a, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1944,  pag. 376-377.

[39] Silviu Dragomir, op.cit., pag. 103-106.

[40] Silviu Dragomir, op. cit., pag. 106.

[41] Ibidem, pag. 115.

[42] Constantin C. Giurescu, op. cit., pag. 377-379.

[43] Constantin C. Giurescu, op. Cit., pag. 377-379,

[44] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. Cit., pag. 387-391.

[45] Ioan I. Bureacă, Spiritualitate năsăudeană bistrițeană, Editura Mesagerul, Bistrița, 2006,  Anexa a XVII-a.

[46] Constantin C. Giurescu, op.cit., pag. 379.