Parohia în prezent
May 13, 2014
Preoți ce au slujit parohia
March 25, 2020

Nobilul Gavril din Țagu Mare

Țagu ( sau Țagu Mare ) a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania datorită nobilului Gavriil din Țagu Mare, stabilit la Alba Iulia pe la sfârșitul secolului al XVII-lea.

În această perioadă grea din istoria românilor transilvăneni, care erau tolerați în propria lor țară, se ivește o posibilitate de a ieși din această stare : unirea cu una din religiile recepte (oficiale). Ideea a fost trasată și mai clar odată cu emiterea diplomei leopoldine din 16/28 februarie 1699. În acest act românii erau îndemnați să se unească cu Biserica Romano-Catolică pentru a beneficia de anumite drepturi.[1]

Pentru că așa-zisa unire s-a realizat printr-o înșelăciune și ascundea promisiuni ce nu vor fi împlinite, nobilul Gavriil se ridică contra uniației. Comitele Nicolae Bethlen ne spune într-un document că Gavriil a fost un nobil sărac, dar un cărturar inteligent, trecut de la catolici la legea românească. Faptul că a suferit temnița și torturile între anii 1701-1706, ba chiar a scris memorii în timp ce se afla în captivitate, confirmă înălțimea morală pe care o avea. Prin urmare, acuzațiile care i se aduc de către episcopul Atanasie, care îl ponegrește din punct de vedere moral (ceea ce nu este de mirare având în vedere că acțiunile lui puneau în pericol uniația), sunt neîntemeiate, mai ales că nu mai există alte surse care să le confirme. Istoricul Silviu Dragomir îl numește: „acest hotărât apărător al legii vechi și al bisericii ortodoxe. Lupta pornită de el împotriva unirii și statornicia cu care a suferit torturile și chinurile temniței indelungate nu ne îngăduie să întrezărim în caracterul său nici o pată sau slăbiciune, iar memoriile alcătuite în captivitatea din Sibiu îl ridică la o înălțime morală, unde nu îl pot ajunge săgețile veninoase ale dușmanilor săi.”[2]

Constantin C. Giurescu, în lucrarea Istoria Românilor, referindu-se la această perioadă, descrie frământările prin care au trecut ardelenii și-l evidențiază pe Gavril ca o figură puternică în lupta contra uniației:

„Chiar de la început, de pe când Atanasie era dus la Viena, în 1701, se ridicară  voci contra Unirii. Aceasta era considerată – și pe bună dreptate – ca fiind numai un mijloc de a se îmbunătăți situația clerului; poporul ținea la vechea lege. În privința aceasta, sunt caracteristice cuvintele lui Pater Ianoș, negustor român din Sibiu, trimise, la 13/24 Martie 1701, lui Atanasie: ‹‹Iară legea – spune el – au rea avem, au bună, nemica nu vom mișca, nici avem a primi mai mult, până nu va fi cu voia și a tuturor mireanilor, nu numai a popilor. Iar de primeaști Sfințiia Ta și popii, numai voi să fiți, iar noi nu vom fi.››

Un nobil român, Gabriel Nagszegi, ce se intitula reprezentatnt al ortodocșilor fața de guvern și stat, protestează cu energie, la 25 Septemvrie 1701, împotriva luării celor două biserici din Alba Iulia de către uniți. Acest protest stârnește mare vâlvă; autorul lui e închis și rămâne astfel până la 20 septemvrie 1706, făcându-i-se și proces; pentru liniștirea spiritelor, împăratul însuși este nevoit să dea, la 12 Decemvrie 1701, un edict care e ‹‹un adevărat decret de toleranță›› religioasă; tipărit în latinește și în românește, această de a doua versiune însă tot cu litere latine, el accentuează că se lasă libertate deplină locuitorilor în ce privește unirea cu vreuna din cele patru confesiuni ‹‹recepte›› sau rămânerea în vechea confesiune ortodoxă.”[3]

Cancelarul Nicolae Bethlen este cel care relatează amănunte despre acţiunea lui Gavril Nagszegi, iar actele oficiale nu pot decât să confirme expunerile sale destul de obiective. Acesta îl cunoştea bine pe  Nagszegi şi era bine informat despre toate fazele procesului său, aşa încât nu avem nici un  motiv de a ne îndoi de mărturia sa.

Românii din Alba-Iulia nedreptăţiţi fiind de episcopul Atanasie, care nu numai ca nu le face dreptate, dar le ia acestora şi amândouă bisericile erau nemultumiti. Mai mult decât atât suferă samavolnicia acestuia şi a teologului iezuit ceea ce îi determină să ia atitudine atât faţă de episcop cât şi faţă de autorităţile ţării. Această atitudine nouă materializându-se prin încuviinţarea cauzei lor lui Gavril Nagszegi, ca reprezentat al lor înaintea guvernului şi înaintea oricui le era potrivnic. Ei nu cereau prin acest „curator” al lor, despre care Bethlen spne că a fost un nobil sărac dar altminteri inteligent şi cărturar, trecut de la catolici la legea românească, decât să li se respecte libertatea conştiinţei conform obiceiului vechi. Printr-un protest înaintat capitlului din Alba-Iulia, declară mai întâi că nu vor să primească unirea. Acest pas al lor însă nu a avut urmările dorite. Protestul a fost înfundat în arhiva capitlului şi lor nu li s-a îngăduit să-şi exercite şi să-şi mărturisească credinţa ortodoxă.

De aceea, la începutul lui septembrie, Nagszegi s-a prezentat cu mai mulţi tovarăşi înaintea cancelarului Bethlen, căruia îi venise atunci rândul să funcţioneze în guvern, şi i-a înaintat plenipotenţa şi instrucţia sa, împreună cu o petiţie adresată guvernului. Bethlen însă nu le-a primit, deşi cererile lor i se păreau echitabile, deoarece era de convingerea că guvernul substituit nu poate rezolva o afacere aşa de importantă, care priveşte o „naţie şi o religie”. Drept urmare el i-a îndrumat să prezinte petiţia guvernatorului şi consilierilor guvernamentali, care vor ţine la 8 septembrie o şedinţă plenară. Până la acea dată însă trebuiau să rămână în pace şi linişte.

În data de 8 septembrie, întocmai după cum îi încuviinţase cancelarul Bethlen, guvernul se întruneşte, iar Nagszegi încearcă şi el să participe la şedinţă pentru a-şi prezenta petiţia. Însă cu toate strădaniile, el nu reuşeşte să primească acceptul de a participa în plen. Reuşeşte totuşi să introducă petiţia pe masa de sedinţă printr-un om favorizat de guvernatorul Banffy. Sedinţele guvernului au ţinut vreo patru- cinci zile, dar cu toate acestea, petiţia lui Nagszegi nu ajunsese să fie adusă la ordinea zilei, pentru a fi citită, discutată şi rezolvată.

La insistenţele lui Gavril, guvernatorul, care trebuia să plece la Sibiu, îi cere secretarului şi celorlalţi membri ai guvernului să rezolve problema. Îndată însă după plecarea guvernatorului, mai pleacă alţi trei membri marcanţi ai guvernului, între care şi contele Apor, aşa încât cancelarul Bethlen şi aderenţii săi rămân singuri în şedinţă şi hotărăsc amânarea dezbaterii petiţiei lui Nagszegi, pe motivul absenţelor foarte mari din forul guvernamental.

După câteva zile Nagszegi se prezintă iarăşi la cancelar, şi îi dă un protest scris pretinzând a i se confirma prin sigiliu regal acest protest. Însuşi Bethlen mărturiseşte că ar fi fost dator să satisfacă dorinţa nobilului român în virtutea oficiului său, dar el îi înapoiază  protestul lui Nagszegi şi îi zice: „Acolo-i protonotarul, îţi stă deschis şi capitlu, unde mai mult se obişnuieşte a prezenta protest, decât înaintea cancelarului. Du-te la ei şi protestează, e acelaşi lucru. Eu însă ţi-aş da un sfat: să fii mai precaut în afacerea asta, zelul tău, frică mi-e, că-ţi va aduce primejdie”. Nagszegi îi răspunde scurt şi hotarât, că pentru Dumnezeu e gata la orice, chiar şi la moarte.

Rolul cancelarului în chestiunea românilor ortodocşi se încheie cu aceasta. Adversarii săi l-au învinuit mai târziu că el ar fi iniţiat acţiunea lui Nagszegi, dar nu au putut dovedi. Din expunerile lui Betlen reiese însă clar că unii din membrii guvernului îşi fixaseră atitudinea lor faţă de chestiunea românilor ortodocşi. Guvernatorul Banffy, deşi protestant, avea o politică îndoielnică. Pe față trecea drept reprezentant al protestanţilor, pe când, de fapt, se pare că el sprijinea pe ascuns silinţele Curţii din Viena de a întări catolicismul în Ardeal. Ezitarea lui s-ar putea deci explica prin aceasta.

Dispariţia conţilor catolici Apor şi Haller de la şedinţa în care avea să fie rezolvat protestul lui Nagszegi e lesne de înţeles: ei voiau să facă, prin depărtarea lor, imposibilă tratarea protestului, care dezvăluia mijloacele prin care se susţine unirea printre români. Bănuim că şi judele saşilor, Ioan Harteneck, căruia i s-a încredinţat mai apoi să facă învestigaţia în procesul lui Nagszegi, a fost iniţiat şi înduplecat de cineva să plece de la şedinţă. O hotărâre adusă în plină şedinţă nu putea fi decât în favorul lui Nagszegi şi al românilor ortodocşi, prin ceea ce guvernul s-ar fi declarat pe faţă împotriva politicii urmărite de Curtea din Viena. Iată de ce stăruia şi contele Bethlen pe lângă Nagszegi să-şi prezinte protestul la protonotarul comitatens ori la capitlul din Alba-Iulia.

Nagszegi se hotărî să înainteze protestul protonotarului Ioan Sarosi, cerând să îl confirme prin sigiliu regal, după legile care erau în vigoare atunci. Dacă l-ar fi primit guvernul împreună cu petiţia pe care o prezentase, situaţia lui Nagszegi şi a tovarăşilor era mult mai favorabilă, deoarece răspunderea nu era numai a sa. Astfel însă, deşi ei apărau o cauză absolut dreaptă, Curtea din Viena reuși totuşi să înlăture, călcând legea ce nu-i era pe plac, urmările acestui protest.[4]

În textul protestului contra unirii, din 25 septembrie 1701, Gavriil apare ca „împuternicitul legal al tuturor credincioșilor ortodocși din Transilvania și părțile anexate, fie ei de orice stare și condiție și din orice națiune.”[5] El voia să convoace o mare adunare populară la Alba Iulia, motiv pentru care a împărțit mai multe copii ale protestului său, invitând pe cât mai mulți români la adunare.

La 23 octombrie 1701 a fost arestat, împreună cu alți români, și trimis la Sibiu. În acest timp, el trimite două memorii (în 5 și 9 noiembrie 1701) în care se poate observa clar gândirea lui și scopul pe care-l urmărea. Memoriile i le adresează împăratului, căruia îi aduce la cunoștință situația reală din Transilvania, și cere acestuia să numească în fruntea ortodocșilor un om cu frica lui Dumnezeu, învățat și supus credincios.[6]

[1] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994, pag. 298-299.

[2] Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I, Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pag. 103.

[3] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea I, ediția a II-a, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1944,  pag. 376-377.

[4] Silviu Dragomir, op.cit., pag. 103-106.

[5] Silviu Dragomir, op. cit., pag. 106.

[6] Ibidem, pag. 115.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *